În condiții normale, însă, ceva se continuă atunci când a adus ceva pozitiv. Din nefericire, cei zece ani trecuți nu pot fi citați sub acest aspect. Se invocă intrarea în UE și NATO, dar, la drept vorbind, aceasta s-a pregătit în regimurile anterioare. Acțiunile anticorupție s-au soldat deocamdată cu sporirea corupției. Iar dacă se pretind „reforme", atunci avem de a face doar cu o confuzie de termeni. Nici în educație, sănătate sau în alte sectoare nu a fost vorba decât de încropeli, iar măsurile au mărit de fapt dezorientarea. Peste toate, au fost ani irosiți în pălăvrăgeli și lupte oarbe, din care nu a rămas nici măcar un proiect, în vreme ce alte țări au înaintat, chiar și în criza din 2008-2014 sau în mediul noii sciziuni internaționale. Nu mai vorbim de vasta învrăjbire ce a rezultat în societate din confuzia valorilor.
Dincolo de flatări de ocazie, situația este dificilă, încât reconstrucția nu are alternativă mai bună. „Punct și de la capăt", cum s-a spus, este formula potrivită. Am argumentat cu ani în urmă că „România a făcut pași mari după 1989 pentru a deveni membru al comunității europene și a înaintat până la integrările euroatlantice amintite. Dar după ceea ce s-a petrecut între timp (recrudescența tentațiilor de dictatură, fie ea și tăinuită și sterilă), întreaga construcție de acum un deceniu are nevoie de o reconstrucție". În prezent, până și susținători ai regimului recent incheiat recunosc că a fost un derapaj ce nu merită continuat. Se poate spune, dincoace de toate, că, asemenea altor țări, România a parcurs după 1989 „reforma recuperatoare" (ca să preiau termenul lui Jürgen Habermas), dar resimte nevoia reformelor de sincronizare cu nivele atinse în Uniunea Europeană și a reformelor de înfruntare a globalizării, de prea multă vreme amânate. O reconstrucție le-ar pune în mișcare.
Orice soluție s-ar adopta, va trebui plecat de la o stare ce nu este oarecare S-a ajuns, de pildă, la cel mai mic efectiv de lucrători și la cea mai întinsă emigrație din istoria țării. Accesul producătorilor români, începând cu agricultorii, pe piețe a rămas îngreunat. Fiecare instituție a fost deturnată de la sensul ei: partidele se strâng în jurul liderilor, parlamentul aprobă ordonanțe, educația face festivități, cercetarea științifică numără articole, cultura exaltă improvizații, diplomația se mulțumește cu poze. Încă nu s-a ridicat vălul de pe corupția curentă a programelor europene, a funcționării instituțiilor, pentru a se vedea ceea ce s-a întîmplat de fapt. S-a creat convingerea că oricine poate fi demnitar, hotărâtor este să aparțină coteriei ce a câștigat. Din nefericire, România a dat în ultima decadă exemple de „patologii" ale democrației - numite deja în dreptul constituțional "președinție africană", „constituție fără constituționalism", „guvernare prin antagonizare". Personalizarea funcțiilor, în formele „eu îmi doresc", „eu decid", e socotită în mod fals ca naturală
Retrospectiva precisă ne arată zece ani de amatorism al guvernării, mascat de apelul la valori esențiale pentru o societate modernă: anticorupție, liberalizare, occidentalizare. Tocmai nepriceperea a făcut ca rezultatul să fie o societate plină de fracturi, ce a devenit pradă ușoară pentru criza izbucnită în 2008.
S-a format un nou elan, odată cu coaliția social-liberală din 2012 și cu lideri ce păreau să conlucreze la un „nou fel de a face politică". Părea că politica înțeleasă ca simplă aranjare în funcții publice și politica lipsită de eșafodajul priceperii sunt pe ducă. Liderii, însă, nu s-au dovedit a fi la înălțimea șansei istorice - nici ca pregătire și nici ca înțelegere a politicii. Fiecare a vrut pentru sine totul, cu orice mijloc, încât au căzut pe rând.
Pe fondul prăbușirii coaliției social-liberale, în 2014, veleitarii, care răsar ca ciupercile în umbra neajunsurilor, presează la continuitate cu ultima decadă luând iarăși în deșert valorile menționate. Elementarismul asaltează viața publică, chiar dacă protagoniștii nu au ce prezenta - nici ca realizări personale și nici ca proiecte. O gândire creativă a realității, de care este nevoie, este împiedicată de un nou oportunism, inspirat din geopolitica diletantă, care nu este decât o altă amânare a dezvoltării.
Față de toate acestea - un regim detestat, eșecul celor care au promis înlocuirea lui, veleitarii gata să ocupe poziții vacantate - alegerile prezidențiale din noiembrie 2014 au deschis o șansă rară, șansa unui nou început, prin reconstrucția instituțiilor și politicilor.
Desigur că reconstrucția este mult mai dificilă decât politica curentă. Reconstrucția cere nu doar priceperea de a crea majorități în Parlament. Să nu uităm că o țară ca Chile, care a făcut cotitura istorică tot în decembrie 1989, a adoptat legile reformei cu majoritate adversă: proiectele au fost atât de bine elaborate, încât populația le-a îmbrățișat, iar parlamentarii nu și-au permis să nu le voteze. La drept vorbind, România a avut în 2012-14 o ecrasantă majoritate pentru a face reforme. Au lipsit însă proiectele, priceperea organizării și a fructificării șansei. Fără proiecte, nici deținerea majorității nu rezolvă ceva. Dacă nu există un program serios, nu rezolvă ceva nici chiar preluarea guvernării. Simplu spus, guvernarea nepregătită și majoritatea fără orientare nu duc decât la continuarea trecutului.
Se știe de multă vreme că numai cu o dispoziție mentală a populației la schimbări se poate scoate România din marasm. Chiar și după decepții, această dispoziție există. O dovedesc alegerile din noiembrie 2014, ca și referendumul de demitere a președintelui din vara anului 2012 sau alegerile parlamentare ce au urmat. Populația și-a dat seama de contrafacerea din miezul regimului și de nevoia unei schimbări adânci.
Numai că și dispoziția amintită depinde de ceea ce se face de către cei responsabili. Nu dă rezultate amânarea schimbărilor sub argumentul că ele sunt plănuite pe mulți ani. Nu dă rezultate nici considerarea modificării legilor - care este treaba legiuitorului - ca substitut al creării de locuri de muncă, al lichidării sărăciei, al democratizării pur și simplu.
O dispoziție mentală este o condiție necesară, dar nu și suficientă. O altă condiție a reconstrucției este clarificarea acțiunilor. Cei aduși la decizii în administrație în ultima decadă nu prea erau în stare să pună pe două pagini un proiect. Nu mai vorbesc de lipsa de experiență, în pofida diplomelor de carton. După tot ceea ce s-a petrecut, decidenții trebuie reobișnuiți cu cultura proiectării. Admirata reconstrucție postbelică a Germaniei s-a făcut, în fapt, printr-o nouă abordare a realității, folosind tradiția de conceptualizare, iar unele dintre secretele dinamicii Chinei de astăzi au fost tocmai noua considerare a adevărului (trecând de la clișee la fapte) și încurajarea conceptualizării (prin gândirea realității în direcția inovării). România ar proceda înțelept dacă cetățenii ar fi încurajați să propună soluții. Înainte de „guvern puternic" - etichetă acoperitoare la noi pentru guverne debile profesional - România are nevoie de un guvern competent.
Fapt este că nici măsuri utile (privatizare, cotă unică etc.) nu-și dau măsura în afara unei schimbări cuprinzătoare. Ca și până acum, se pot adopta legi, dar nici una nu rezistă. La noi, conceperea sistemului este prea des trădată de preferința pentru acțiuni punctuale. După multe încercări de-a lungul deceniilor, se știe, Polonia a înfruntat sistematic realitățile, a recurs la meritocrație și a ajuns la situația de acum.
Nu dă rezultate așteptarea ca din palate să vină proiecte de schimbare. Aceasta nu pentru că puterea este împărțită sau puterea executivă ar fi în altă parte, ci pentru că numirile în funcții nu se fac după pricepere. În plus, în deceniile recente, chiar cunoștințele despre dezvoltare și modernizare - de care soarta României rămâne legată - s-au înnoit profund: sunt deja multe teoreme noi, noi corelații, noi strategii, care, din păcate, nici măcar nu sunt sesizate. Decidenții noștri se mișcă înăuntrul unor conceptualizări uzate, părăsite de mult. Pentru asemenea proiecte trebuie apelat la alți oameni - la oameni care au nu vedenii prin palate istorice, nu convingeri de circumstanță, nu cv-uri de mucava, ci priceperi confirmate, cunoștințe de teorie recentă a dezvoltării și capacitatea de a le pune în lucru. Din capul locului, nu dă rezultate aducerea la decizii a celor care au sprijinit măsurile unui regim funest.
Președințiile de state cu atribuții executive lasă să se observe două tradiții. Una este cea a consilierilor de înaltă competență, capabili să gândească o cotitură în viața societății (cum a fost echipa lui John Kennedy, cu Galbraith, la economie, Rostow la politică, Sorensen, la comunicare etc., drept consilieri desemnați, și cu Harriman, Cabot Lodge, generalul Taylor, Ball, de pildă, în roluri influente, pe lângă Rusk, McNamara și multe alte personalități veritabile la decizii ministeriale). Alta este tradiția consilierilor cu rol eminamente secretarial (echipa lui Sarkozy, de pildă), din regimuri interesate mai mult de alegerile viitoare decât de starea societății. Reconstrucția se face aderând la prima tradiție.
De unde mai pot să vină proiectele? Germania s-a reconstruit folosind exemplar personalitățile publice și institutele ei de cercetare. În definitiv, generația unor oameni precum Habermas, Böll, Gras, Ratzinger, Spaemann, Luhmann, Brozsat, Eiken și mulți alții a pus umărul la necesarele clarificări de direcție, iar institutele de cercetare le-au sprijinit. Numai unde capetele cele mai pricepute dintr-o societate sunt folosite, se poate face cotitura.
În situația dată, soluția constă și la noi în a pune în funcțiune institute de cercetare care să sprijine efortul de concepere a măsurilor. Știm că, din păcate, multe institute din țară sunt decorative, căci România a revenit vârtos la ocuparea posturilor ca sinecuri. Este însă nevoie acută de institute care să explice, să proiecteze, să intre în dezbaterea publică. Pe de altă parte, cercetătorii înșiși vor trebui să asume adevărul că nu poate fi viață științifică demnă de nume acolo unde în jur stăruie sărăcia, corupția, incultura. Contabilitatea publicațiilor nu ține loc de inovație.
În România, ca pretutindeni, nu se poate face un pas înainte fără democrație deliberativă. Din nefericire, dacă în clipa de față s-ar pune întrebarea care dintre cei care aspiră să decidă are vreun proiect propriu-zis de pus în dezbatere, va fi nevoie de cel mult degetele unei mâini pentru a număra. Este urgent să se iasă din politica de vorbe, din cultura de păreri, din diplomația de șuetă, spre lucruri serioase. Lucrul bine făcut trebuie mai întâi bine gândit.
Iar pentru a gândi bine este indispensabil ca cineva să lămurească ceea ce este de făcut prin analiză cultivată, în solitudinea reflecției și dialogul elaborării. Altfel, ne vom trezi din nou, precum astăzi, după o altă perioadă în care acumulările sunt infime, iar veleitarii ne inundă cu improvizații pentru a da senzația normalității într-o societate copleșită de lipsuri.
