Pentru mine, personal, Theodor Berchem (vezi cartea Universität zwischen Tradition und Fortscritt, Knoth, Melle, 1990) și Charles W. Eliot (vezi mai recent Louis Menand, The Metaphysical Club. A Story of Ideas in America, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 2001) au fost inspiratori.
Până la noi, cei care trăim astăzi, s-a produs însă dislocarea autonomiei universitare, din diferite direcții: din direcția atelării universității la „sarcini istorice" (profilată de celebrul discurs rectoral al lui Heidegger, din 1933), din direcția punerii universității în slujba scopurilor ideologice (odată cu deciziile lui Stalin, din 1935), și din direcția creării de universități în serviciul unor comunități (începând cu cunoscutele civic universities inițiate în Anglia, în 1853) sau, mai nou, în serviciul unor mari firme (cum se petrec lucrurile în era globalizării). Universitatea nu-și mai ia deciziile în mod autonom, ci-și asumă răspunderi precise față de cei care o finanțează. Rectorul și conducerea, oricât de colegială, nu mai operează fără să ia în seamă imperative ce vin dinspre finanțator. Autonomia universitară - despre care un sociolog de anvergura lui Niklas Luhmann spunea că, de fapt, nu a existat vreodată, ci a fost o idealizare - a trebuit să fie legată de răspunderi pentru rezultate și a fost circumstanțiată. Lucrurile stau și astăzi astfel că fără autonomie nu este creativitate intelectuală și culturală, dar autonomia este pusă sub condiții care justifică întrebarea dacă în fapt nu cumva este vorba de altceva.
Ceea ce este dincolo de orice îndoială este împrejurarea că nu mai dau rezultate nici înțelegerea medievală a funcției de rector, ca un fel de vârf plasat dincolo de nori, al instituției, și nici înțelegerea universității ca o communitas studiorum, retrasă în spații împrejmuite. Se observă ușor că nimeni, din universitățile ce se respectă, nu mai practică această înțelegere. Iar dacă, totuși, cineva se încumetă prin vreo provincie rămasă de tren, să o reia, acela duce la stagnare, sau chiar degradare, instituția și apoi înoată în demagogie și falsuri pentru a se apăra. Rectorul trebuie să fie, succint spus, un analist al timpului său, un om cultivat și capabil să conceapă și, totodată, un inițiator, iar universitatea o instituție inserată în societatea timpului, cu multiple conexiuni.
Aceste conotări ale rectorului și ale universității nu sunt atât de simple pe cât par. Ambele antrenează aspecte complexe, pe care nu le reiau aici, căci le-am abordat în altă parte, mai ales în conferința susținută la universitatea din Würzburg (tipărit la editura Klett-Cotta din Stuttgart și retipărit în volumul Andrei Marga, Bildung und Modernisierung,Cluj University Press, 2005). Aici mă refer doar la un singur aspect - legătura lăuntrică dintre înțelegerea rectorului și conceperea universității - și pun în relief optica ce m-a călăuzit în exercitarea celor cincisprezece ani de rectorat într-o universitate reprezentativă.
Contextul în care am operat, între 1993-2012, ca rector al Universității Babeș-Bolyai vreme de cincisprezece ani, în cel mai lung rectorat din istoria universitară transilvană, a fost solicitant, dificil și schimbător. Multe s-au putut face, altele au fost împiedicate.
Pe de o parte, a fost un context în care, cel puțin la început, a lipsit legislația națională, încât în față era un câmp deschis pentru inovare instituțională. A trebui să inovez și am făcut-o apoi continuu, în calitate de rector. Se spune că este mai bine cu lege, fie ea și proastă, decât fără lege. La nivelul societății propoziția este adevărată. În cazul universității, însă, dacă profesorii sunt veritabili și decidenții pricepuți, așadar sub această condiție, se poate spune că mai bine fără lege decât cu o lege proastă.
Pe de altă parte, a fost un context cu multe confuzii legislative. Bunăoară, nici un articol din legislația României nu stabilește (spre deosebire, de pildă, de Polonia!) ce este o universitate, ce este o profesură, ce este un examen promovat, ce înseamnă a fi profesionist în diferite domenii etc. Iar atunci când în jur înflorește un neodarwinism (ascuns verbal sub neoliberalism) primitiv și sterp, fiecare trage în orice direcție de termenii juridici. Legile noastre par în ordine, dar toate au lacune grave de identificare, care le face acoperitoare pentru fapte diferite, chiar contradictorii.
Concret, o instituție poate fi absolut onorabilă fiind politehnică, academie, institut, colegiu universitar, și nu neapărat universitate. Or, la noi toate au devenit, dintr-o lacunară înțelegere a lucrurilor, universități, ceea ce a fost și este o nepermisă forțare a acestora. Treptat chiar imperativele de viață vor obliga la revizuirea confuziei. Oricum, o confuzie de termeni antrenează o încurcătură mentală și, până la urmă, culturală.
Personal am apărat consecvent ideea că o universitate înseamnă ceva mai mult decât o colecție de facultăți, fie ele și performante, și mai mult decât un ansamblu de programe de studiu postliceal, fie acestea și bine gândite pedagogic. Cât mai sintetic exprimat, universitatea presupune, în concepția mea, patru lucruri luate împreună: profesori care , prin lucrările lor, dau tonul în specialitate; facultăți care promovează exigent distincția între licență, master, doctorat și studii postdoctorale; interacțiunea facultăților înăuntrul împărtășirii unui ideal de umanitate explicitat; exprimarea cu răspundere a opiniei asupra mersului lucrurilor în raport cu idealul asumat.
Este universitate acolo unde se întrunesc aceste patru lucruri. Altfel, poate fi instituție de învățământ superior, valoroasă și utilă, dar care rămâne altceva decât universitate. Având astfel de înțelegere, pe care am exprimat-o și în intervenții pe plan internațional (cum a fost conferința pe care am susținut-o la universitatea din Reijkjavik, retipărită în Andrei Marga, University Reform Today, Cluj University Press, 2005 și în publicații internaționale) nu am promovat vreo înființare de universități, cum colportează tot felul de lansatori de falsuri, care vorbesc fără să se informeze în prealabil. Pentru mine nu a contat efectivul, mare sau scăzut, de universități, ci autenticitatea fiecăreia („the true university", cum se spune în Magna Charta, din 1988, a universităților europene!), iar înființarea unei universități veritabile o socotesc o biruință culturală extraordinară.
La noi trebuie învinse, însă, și alte confuzii care afectează înțelegerea universității și exercitarea funcției de rector. Unii confundă universitatea cu o întreprindere, chiar cu o unitate comercială. Alții cu o asociație civică. Sunt unii care o asimilează unui partid. La aceste trei confuzii am reacționat constant, cum se poate sesiza în documente de arhivă și intervenții publice, ca rector, în declarații și în fapt.
Bunăoară, universitatea nu este o întreprindere, chiar dacă în deceniile recente s-au lansat formule precum „universitatea antreprenorială" sau „universitatea de cercetare", ce vin din tradiția acelei „industrialist vue" asupra universității ce are prestigiul Angliei. Desigur, este crucial ca rectorul să aibă calități de antreprenor și să fie preocupat să măsoare rezultatele cercetării științifice, iar universitatea trebuie considerată, atunci când se face bilanțul activității, ca o unitate producătoare de idei și calificări și ca un generator de cercetare științifică inovativă. Universitatea este însă, spre deosebire de întreprindere, o instituție în care se aplică autonomia componentelor - deci inclusiv a facultăților, departamentelor și profesurilor - și o instituție eminamente reflexivă. Este vorba de reflexivitate ce se ia pe sine și ia societatea însăși ca obiect. Rectorul trebuie să întruchipeze, pe lângă profesionistul specialității sale, capacitatea de a întreține o dezbatere între opinii variate, dar și această capacitate reflexivă.
La noi, economia mergând prost, mulți s-au refugiat în universități pentru siguranța postului, dar consideră universitatea ca o unitate de afaceri (business), în care studenții sunt „clienți". Cum salariile din educație nu sunt comparabile cu cele din bănci sau firme, aceia caută să-și completeze veniturile comercializând. Mai nou se comercializează examene și lucrări, teoria științifică este înlocuită cu terapiile, se comercializează, cum se vede, chiar posturile din administrația universității. Deoarece unele universități și-au creat în deceniile din urmă o infrastructură de înalt nivel, până și posturile inginerești se ocupă mai nou de neingineri, în baza aceluiași comerț, asumându-se că infrastructura instituției publice poate fi sursă de venituri paralele, pentru stat și pentru ocupanții posturilor. Se poate constata, însă, că o universitate colonizată de această mentalitate rudimentară nu are cum produce cunoașterea și nu o produce, cum se vede foarte bine pe cazurile numeroase în care unii profesori s-au îmbogățit, dar în dreptul numelui lor sunt doar banalități sau lucruri abominabile (plagiate, lucrări scrise aproape numai cu alții, preluarea cercetărilor făcute de asistenți și doctoranzi etc.). Rectorul are de prevenit sau măcar de combătut asemenea evoluție.
Universitatea nu este asociație civică. Într-o astfel de asociație oamenii intră în voie, iar performanța lor este vag examinată. Fiecare este egalul fiecăruia. Universitatea este altceva - o reuniune de oameni ce-și asumă o organizare inevitabil ierarhică, ce derivă din condițiile obținerii performanței - o reuniune pentru a da personalitățile intelectuale hotărâtoare în specialitățile cultivate. Este vorba de o reuniune de oameni egali ca cetățeni, ca persoane umane, dar diferențiați hotărât sub aspectul meritelor, competențelor, rolurilor. Cum spunea un renumit președinte din decenii recente de la universitatea Harvard, aici toată lumea are dreptul la opinie, dar numai unele dintre opinii prevalează. De aceea, cum se observă foarte bine la noi, nu rezolvă nimic, ci dimpotrivă, distruge instituția asimilarea universității cu o asociație civică, cu prevalarea, în argumentare, a drepturilor și libertăților, fără punerea întrebărilor: care este performanța fiecăruia dintre cei implicați? Care este răspunderea fiecăruia?
Universitatea nu este partid, politic sau nepolitic. Legea educației din 2012 a antrenat cu sine nu doar aplicarea nechibzuită și păguboasă a regulii incompatibilităților, ci și o răfuială politică a guvernului care a impus legea cu cohortele de profesori universitari care erau în opoziție. Persoane mediocre, cultural vorbind, au ajuns să impună cu mijloacele statului o lege a epurării. Desigur că gestul a fost aplaudat, ca totdeauna, de beneficiarii epurării: s-au eliberat poziții, profesuri, decanate și rectorate universitare pe care le-au ocupat repede persoane care altfel nu ar fi ajuns vreodată în profesurile și funcțiile respective, după criterii ele însele profund discutabile. Numai că așa cum epurarea legionară (de care a amintit, la timpul potrivit, Lucian Boia, în Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950, Humanitas, București, 2012) a dus la sărăcirea universităților românești, așa cum epurarea din 1948 a privat universitățile de numeroase vârfuri, tot astfel epurarea din 2012 (care, prin amploare, le-a întrecut pe celelalte, după ce a întrecut și modelul originar, al epurărilor politice, creat de Mussolini!) a golit viața universitară de forțele cele mai calificate, în numele intereselor de partid. Efectele se văd și în acest caz cu ochiul liber: de la aplicarea legii, în 2012, nici o dezbatere semnificativă suscitată de universități, nici o operă majoră, nici un lider academic cu opinie neconvențională, în schimb o cercetare științifică intrată în rutină, o atmosferă de păreri, într-o vreme în care este nevoie de ipoteze solide și îndrăznețe și, peste toate, de idei noi și de personalități.
Mai nou, unele universități sunt colonizate de mulțimea fiilor, fraților, nurorilor, ginerilor, cumnaților etc., care ocupă poziții. Dacă s-ar face o statistică s-ar constata că nepotismul de dinainte de 1989 a fost abia o prefață pentru ceea ce se petrece în zilele de acum. Aceste universități se transformă sub un alt aspect, devenit eminamente carpatic, în partide nepolitice - un fel de coterii care antrenează prin simpla lor existență declinul într-o lume în care contează nu numai că respectivul a ajuns profesor universitar, ci și calea pe care a ajuns, nu numai ocuparea funcției în detrimentul altuia, ci și ceea ce iese din travaliul respectivului. Universitatea ce-și merită numele, trebuie spus, este deschisă nu doar pentru vederi variate, dar, înainte de toate, către valori, care, evident, nu au de a face cu gradul de rudenie sau organizarea coteriei.
Deciziile trebuie să păstreze aerul ocult, al gesturilor dintr-o rezervație, sau trebuie să fie supuse unei continue comunicări cu publicul, oricare ar fi? Nu am avut nici un motiv să iau decizii scoase de sub privirile publicului. Din convingere, nu am ascuns niciodată, în nici o împrejurare, vreo decizie. Publicitatea deschisă a fost principiul meu continuu, din 30 martie 1993 la 1 martie 2012. Toate deciziile au fost publicate, iar „Buletinul Informativ" al UBB a fost editat în tot acest interval.
Nimeni din universitate nu a fost pus de mine în situația să aprobe măsuri fără a le avea, în scris, în față, ca proiect multiplicat. Aprobările sau respingerile s-au dat numai pe proiecte prezentate în scris, cu răspundere asumată. A fost prevenită complet situația - creată, din păcate, de un clujean - în care textul hotărârilor se modifica în voie între adoptare și publicare.
Presa a avut acces nelimitat la decizii, la conținutul și temeiul lor. Niciodată nu s-a plîns de restricții sau favorizări. În 2013-2014 observăm că presa reclamă favorizarea unora care scriu pozitiv și discriminarea altora care au opinie critică despre gestiunea actuală a instituției atunci cînd se finanțează publicitate. Procedeul l-am socotit sub demnitatea mea și sub calibrul unei universități, chiar dacă practicarea lui la Cluj-Napoca s-a inițiat de către odraslele unor profesori fără relief, care voiau să-și impună deciziile cu orice mijloc. Nu am părăsit acest procedeu nici când la Cluj-Napoca s-a trecut pe scară fără precedent la comercializarea de articole, iar unii erau plătiți pentru a falsifica și denigra. Știam că nu am făcut ceva ieșit din sfera interesului public și nu mi-a fost teamă niciodată. Spus simplu, am socotit publicitatea deschisă una din condițiile de funcționare cu succes a unei universități publice și am aplicat-o fără abatere, iar îngrădirea publicității am considerat-o semn de parvenitism, ce trebuie combătut.
Trebuie selectați ca prorectori, decani, șefi de catedră (departament) preferații sau selecția trebuie să fie un proces liber? Personal nu am intervenit în vreo alegere, considerând că superioritatea propriului program , dacă este reală, învinge în orice alegere. Nu am aranjat și nu mi-am aranjat voturi, dar am căutat, cu resursele argumentării, să conving. Șefii de catedră nu depindeau de rector și erau aleși prin competiție, încât nimeni nu s-a plâns că nu ar fi câștigat datorită vreunei intervenții „de sus". Decanii erau aleși, tot în urma unei competiții, încât nimeni nu a trebuit să devină servitorul rectorului, cum se întâmplă lucrurile, în baza legii actuale. Am fost de părere că în Rectorat trebuie aduși intelectuali care se legitimează profesional (nu prin contrafaceri!) și care au fost aleși cel puțin odată înainte ca decan, prodecan, șef de catedră (departament). Eu însumi am fost decan al Facultății de Istorie și Filosofie (1990-1992, apoi prorector (1992-1993) și primul decan al Facultății de Studii Europene (1996). Nici unul dintre prorectorii pe care i-am avut nu venea după zero alegeri de către comunitatea academică. Situația ulterioară anului 2012, cu membrii al rectoratului stabiliți dintre cei care nu au fost aleși vreodată la nici un nivel - care este o premieră negativă în istoria universității clujene - nu era de conceput. Nici unul dintre prorectorii cu care am lucrat nu venea după zero alegeri de către comunitatea academică. Constantin Tulai, Nicolae Coman, Mircea Muthu, Nicolae Bocșan, Vasile Cristea, Toader Nicoară, Luminița Silaghi-Dumitrescu au fost, înainte de venirea în rectorat, respectați decani, alții - Szilagyi Paul, Kasa Zoltan, Szamosközi Ștefan, Andrei Mărcuș, Simion Simon, Neda Arpad, Magyari Tivadar - au fost prodecani, iar Ioan A.Rus, Wolfgang Breckner, Cristina Ciumaș, Paul Șerban Agachi, Arpad Neda au fost în prealabil șefi ai unor catedre importante.
Legislația, politica ministerului, personalitatea ministrului au importanță considerabilă în exercitarea funcției de rector. În orice caz, UBB, în perioada 1993-2014, a fost generatoare de propuneri legislative, după ce a contribuit la formularea legislației autonomiei universitare în România. Instituția nu a făcut genuflexiuni față de mai marii zilei (de pildă, titlurile onorifice pentru concetățeni le-a oprit, considerînd că românii trebuie să cîștige lauri în exterior, verificîndu-și astfel valoarea!).
Am început, ca rector, sub un minister, condus de Liviu Maior, care cunoștea problemele, dar era lent în reformare, am încheiat mandatele de rector cu ministere ignorante, dar ambiționate să facă ceva. La început, în 1993, era reformă amânată, la sfârșit, în 2012, era schimbare prostească. Personal, m-am repliat în asumarea unei tradiții viabile, naționale și internaționale, și în reforme competente, chibzuite și discutate public, pe care le-am propus, explicitat, apărat și promovat univoc. Sunt convins că aceste reforme vor trebui continuate, dacă România este să iasă cât mai curând din marasmul ultimei decade.
Din cele spuse - universitatea este instituție de învățământ superior specificată nu doar nominal; universitatea nu este întreprindere și nici unitate comercială; universitatea nu este asociație civică; universitatea nu este partid, nici politic și nici nepolitic - rezultă obligații pentru profilul de rector al unei universități. Din aceste premise am derivat ceea ce am conceput și ceea ce am practicat în exercitarea funcției de rector al UBB în cei cincisprezece ani (1993-2004 și 2008-2012). Iar specializarea mea de bază, în filosofie și sociologie, a fost un avantaj enorm în a înțelege situații, a analiza alternative, a concepe soluții și a lua decizii. (Din volumul Andrei Marga, Anii inovării, în curs de publicare).
