Am amintit atunci (vezi Andrei Marga, Criza şi după criză. Schimbarea lumii, Eikon, Cluj-Napoca, 2012) că Franţa a fost avocatul României la intrarea în NATO şi UE şi rămâne putere influentă în lumea de astăzi (prima destinaţie turistică a lumii, al treilea loc, după SUA şi China, în ordinea atragerii investiţiilor externe, ţara cu sprijin ridicat pentru educaţia preuniversitară, loc clasic al efervescenţei intelectuale etc.), a cărei susţinere este importantă.
Observam, pe de altă parte, că Franţa nu este promovată suficient. Ca rector, de exemplu, a trebuit să-i conving pe beneficiarii sprijinului venit din partea acestei ţări să constituie o organizaţie alumni, care să-şi răspândească experienţa franceză.
Putem discuta ierarhii ale epocii şi recunoaşte, de pildă, SUA ca putere hegemonică, China ca a doua supraputere economică, Germania ca putere în revenire, Rusia ca putere în reconstrucţie, Anglia ca putere continuă, Turcia şi Polonia ca puteri emergente. În mod sigur, însă, Franţa este unul dintre actorii economici, politici şi militari de prim plan ai lumii.
Revenit în urmă cu o lună la Montpellier pentru documentarea unor lucrări viitoare, mi-am reconfirmat opinia. Franţa rămâne o putere de referinţă - deopotrivă forţă tehnico-economică, centru de generare de idei (iar ideile generează putere!), ţara unor iniţative majore (şi ceea ce numim soft power este putere în lume!), de care depinde ordinea internaţională. În Franţa, cultura este la ea acasă. Civilitatea abordării celuilalt este indigenă, chiar dacă, între timp, mulţi o exercită.
Peste toate, în Franţa se petrec evenimente variate, cu semnificaţie nu doar franceză. Aduc aici în atenţie câteva, datorită valorii lor, dar şi dintr-un motiv contextual. Anume, acela că, la noi, ca urmare a distorsiunilor vieţii publice, s-a ajuns să se discute infim ceea ce se petrece în lume, în favoarea bavardajului pe mize mărunte. Or, în lume, se petrec lucruri semnificative. Iată câteva demne de interes.
Montpellier, unul dintre cele mai agreabile oraşe ale Sudului, trage foloase din tripla şansă: de a fi într-un golf al Mediteranei, de a fi fost parte a unei istorii importante şi de a fi preferat de investiţii şi investitori. Medicina, ca facultate, a început, istoriceşte, aici (cu evrei veniţi din Spania medievală şi cu ideea, ce a făcut diferenţa de Salerno, de a crea clinici). Ea rămâne, alături de inovaţii tehnologice recente, emblematică. Vestigiile lui Nostradamus sunt o atracţie a oraşului.
În jur sunt şi alte locuri - Saintes Maries de la Mer, Grau du Roi, Aigues Mortes - înconjurate de legendă. În Montpellier, reconstrucţia neoclasică, contrapunctată cu inteligente inovaţii arhitecturale, datorează mult lui Georges Fleche - lider inspirat, de lungă durată al Languedoc-Roussillon. Handbalul mondial, în care Franţa domină, are în acest loc o bază solidă. Viaţa universitară este competitivă, chiar dacă are nevoie de reunificare, fiind clar şi aici că soluţia ce exaltă multiplicarea universităţilor în dauna creaţiei costă prea mult. Sunt totdeauna interese în joc, dar universităţile din America, China sau Germania reuşesc astăzi pentru că interesele se subordonează soluţiei mai favorabile performanţei. Peste toate, Montpellier arată - prin investiţii, urbanistică şi transport, turism şi cultură - ca un oraş în care se ştie înfrunta cu pricepere era globalizării.
Poziţionarea Franţei în competiţiile lumii preocupă evident autorităţile. Recenta iniţiativa comună a Franţei şi Germaniei de a aduce la aceeaşi masă Rusia şi Ucraina, ţinând seama nu numai de argumentarea grupurilor ce caută să implice Occidentul în dispută, ci şi de istoria regiunii, este elocventă. Este un demers ce atestă înţelegerea matură a ceea ce se petrece într-o regiune luată, din nefericire, ca linie de demarcaţie între Est şi Vest, o iniţiativă care are şanse să facă istorie. Ea derivă din asumarea faptului că am intrat, cum spune Laurent Fabius, într-o "lume haotică şi periculoasă", în care este nevoie de idei proaspete şi de acţiuni pe măsură.
În acelaşi timp, Franţa a putut exporta primul lot din "Rafale", socotit cel mai bun avion de vânătoare de la această oră. Capodopera tehnică pusă la punct de inginerii francezi readuce Europa printre vârfurile domeniului. Într-o lume în care supraputerile şi puterile trec rapid la producţii sofisticate în aerospaţial, pentru Europa este important să etaleze anvergura capacităţii ei tehnice.
Interpretarea explicită a zonei Schengen ca frontieră exterioară, ce nu exclude controlul la frontiere interne, va redeschide, fireşte, discuţiile. Cu siguranţă, Uniunea Europeană are nevoie în acelaşi timp de securitate şi de o soluţie coerentă, care să atingă două ţinte: generalizarea facilităţilor zonei pentru ţările apartenente şi asumarea de către fiecare stat a obligaţiilor faţă de proprii cetăţeni. Sunt indicii că autorităţile franceze consideră că Uniunea Europeană poate fi eficientă doar cu mai multă dezvoltare şi integrare, nu cu o extindere ce iroseşte integrarea.
Atacul terorist de la Copenhaga, după cel de la Paris, care se poate repeta oriunde, pune din nou Europa în faţa schimbării unor politici (imigraţie, educaţie, în primul rând). O pune şi în faţa unei schimbări mai adânci. Este limpede că sub atac sunt valori caracteristice: libertatea de conştiinţă şi de exprimare, pluralismul, democraţia. Europa nu le poate abandona sau circumstanţia, dar nici nu se poate mărgini să le repete declarativ. Uniunea Europeană trebuie să facă limpede că valorile nu sunt slăbiciuni, iar respectul nu înseamnă indiferenţă. Ea are de lămurit din nou ce este democraţia (oricum nu doar simplă tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor), economia de piaţă (opunându-se coruperii regulilor), dreptul (prevenind alunecările în formalism) şi are de relansat inovaţia. Ea trebuie să promoveze o viziune cuprinzătoare pe termen lung, la distanţă de sărăcia ideatică a expedientelor curente. Franţa are analize pe toate aceste direcţii.
Se înţelege, analizele nu fac totul, dar pregătesc terenul. S-a ajuns în Europa, pe nesimţite, orice am spune, la simplificări în politici interne şi în politica externă, care nu pot continua fără riscuri.
Robert Reich susţinea că, în America, criza s-a depăşit din punct de vedere "tehnic", dar "undele de şoc" abia încep să se propage (vezi Afterschock. The New Economy and the Future of America, Knopf, New York, 2010). Ne putem închipui ce este în alte ţări afectate de criză, care raportează emfatic zecimale de creştere.
O conştiinţă analogă o sesizăm la cel mai recent premiant Nobel în economie, Jean Tirole, ale cărui intervenţii din ultimele săptămîni, inclusiv în Adunarea Naţională a Franţei, sunt de reţinut sub cel puţin două aspecte. Economistul din Toulouse constată şi el "blocajul" în economie şi societate. Reformele abia trebuie să înceapă şi nu fac mare lucru dacă nu ating ţinta hotărâtoare - crearea de joburi. Pe de altă parte, Jean Tirole nu a ezitat să remarce cât de lacunară este "cultura economică" din societate şi cât de indispensabilă este, în condiţiile mutaţiilor ce au loc în bazele societăţii moderne, cooperarea cu specialiştii a celor care iau decizii în viaţa publică. Abia o alianţă ce readuce decizia în spaţiul abordărilor bine gândite poate oferi soluţii. Iar dacă Franţa, cu nivelul ei ridicat al pregătirii profesionale, resimte o asemenea nevoie, ce pot spune alte ţări, unde politica face loc recrutării de mediocri?
Franţa are, în continuare, una din cele mai bune cercetări sinologice din lume. O emigraţie chineză bine calificată, cercetări franceze care au creat epocă şi cooperările cu specialiştii chinezi îşi vădesc efectele. Franţa întâlneşte China actuală tot mai mult pe pieţe. În Africa, China a întrecut Marea Britanie şi a urcat alături de Franţa, ambele fiind doar în urma SUA. China vine, inclusiv în Franţa, cu oferte financiare la care nu se poate renunţa.
Aşa stând lucrurile, nu este de mirare că, în Franţa, teme profunde ale actualităţii internaţionale se discută: după ce s-a luat act de sporirea influenţei în Africa (Philipper Richer, L"Offensive chinoise en Afrique, 2008), de creşterea masivă a prezenţei în lume (Antoine Brunet, Jean Claude Guichard, Visee hegemonique de la Chine. L'imperialisme economique, 2011), se constată extinderea prezenţei Chinei în Europa (Philippe Le Corre, Alain Sepulchre, L'Offensive chinoise en Europe, 2015).
Pe lângă interesele unui competitor de anvergură, Franţa are însă resursele de a dezvolta două abordări care-i sunt proprii: ameliorarea prezenţei produselor sale pe pieţe, inclusiv pe incomparabila piaţă a Chinei, şi asumarea explicită a interculturalităţii. În anii din urmă, autorii francezi au tratat cu o profunzime pilduitoare subiectul prilejuit de întâlnirea dintre cultura marcată de confucianism a Chinei şi cultura modernă a Europei (vezi, de pildă, Hugues Hotier, direction, France-Chine. Interculturalite et communication, 2012). Franţa creează un reper, de asemenea, prin abordări proprii, creative, şi în relaţia cu inedita şi spectaculoasa ascensiune globală a Chinei.
Literaturii i s-a reproşat cu decenii în urmă că prinde greu dilemele şi dramele vieţii de astăzi. De două decenii, pe scenă a urcat, alături de Marc Levy şi Patrick Modiano, printre creatorii ce înnoiesc literatura, Michel Houellebeck, cu un succes imens de librării. El răscoleşte reprezentările lumii din jur şi a devenit, explicabil, subiect de teze numeroase în Germania şi alte ţări. Nu cred că Bernard Pivot are dreptate când îi reproşează romancierului o presupusă repulsie faţă de lume. Distanţarea de realitate ţine, ştim prea bine, de nonconformismul imanent artei şi de forţa punerii în chestiune a realităţii din cultura franceză. În definitiv, nici Sartre nu era comod cu Greaţa, nici Foucault cu Naşterea clinicii.
Literatura mare se face abordând cu o cultură articulată probleme de viaţă veritabile. Michel Houellebeck reia formula lui Schopenhauer - "singura condiţie a unui stil bun este de a avea ceva de spus" - şi respinge concepţia după care literatura este „travaliu asupra limbajului, pentru a da o scriere". El mi se pare acum cel mai proeminent dintre cei care izbutesc să străpungă, în poezie şi roman, orizonturile închise de noul conformism, instalat insidios în mentalitatea ultimelor decenii.
Romanul cel mai recent, al lui Michel Houellebeck, Soumission (Flammarion, Paris, 2015), ne plasează în anii 2020, într-o lume ce prelungeşte inerţial realităţi actuale. Surprinzatoarea sa operă ne arată cum se vede, la o privire străină de ideologii facile, realitatea de azi şi ce se poate petrece când oamenii stau distraţi în faţa ei. Michel Houellebeck o face cu stăpânirea completă a mijloacelor poeziei, eseului şi prozei şi a unei culturi întinse, într-un roman ce va lăsa urme, la rândul său, nu numai printre cititorii de beletristică.
De altfel, recent, s-a publicat un volum (Bernard Maris, Houellebeck economiste, Flammarion, 2014) în care scriitorul este socotit un Balzac al altui capăt al modernităţii, care a surprins literar, ca puţini alţii, angoasa, aservirea, frustrarea, suferinţa din lumea actuală. Nu este oare însăşi misiunea literaturii să capteze ceea ce trăiesc oamenii şi să deschidă orizonturi, cel puţin prin punerea în chestiune a celor acceptate?
Cu ani în urmă, Karl-Heinz Rummenigge, sosit pentru un meci din Liga Campionilor în România, m-a onorat cu o vizită la universitatea din Cluj. Ştiam care este presiunea pe un conducător de club de referinţă în fotbal şi cât de mare este concurenţa din partea cluburilor (Real Madrid, Internationale Milano etc.) pentru care contează doar rezultatele, încât achiziţionează jucători până la a juca complet cu importaţi. I-am spus cu acea ocazie prestigiosului vârf de atac de odinioară că nu este soluţie pentru Bayern München să joace cu Pisaro şi Toni, când propria pepinieră este de valoare rară, iar Thomas Müller este doar înlocuitor.
Rămân la aceeaşi idee, văzând ce se petrece la Paris Saint Germain, în care s-au pus mari speranţe şi, mai ales, bani pentru racolări, cu neglijarea implicită a valorilor indigene. În puţine ţări, de pildă, au apărut jucători de talentul lui Gourcuff, Remy sau a altora din campionatul Franţei. Nu cred că PSG va atinge, doar prin import de jucători, ţinta - câştigarea supremaţiei europene. Ibrahimovici este prea artist, Cavani aleargă mult fără minge, ceilalţi sunt insuficient pericole pentru poarta adversarilor. E drept, este David Luis în apărare, dar nu este de ajuns.
Cum nu a fost de ajuns în apărarea Braziliei, în faţa Germaniei, din semifinala ultimei Cupe Mondiale. Performanţele nu sunt condiţionate doar de racolarea de performeri validaţi în altă parte. Rămâne şi surpriza prospeţimii. Franţa a câştigat altădată cu talente din propriile pepiniere, iar acum nu are cum să fie altfel.
