Am susținut ideea alianței social-liberale ca șansă de a scăpa de un regim retrograd și de guvernele sale diletante (vezi și volumul România actuală. O diagnoză, Eikon, 2011). Curând însă mi-am dat seama că însuși Victor Ponta imprima preocuparea ca nu cumva liberalii să devină prea tari. De pildă, la educație și cercetare pregătisem un program de reformă temeinic, căruia tot felul de trepăduși îi adăugau chestiuni străine de temă. Am trecut faptul în seama stângăciilor de început.
Era evident că România avea de altceva decât de regimul lui Traian Băsescu, care o împingea, prin nepricepere și apucături, în prăbușirea din care nu s-a mai ieșit și în care, din nefericire, unii se complac, socotind că așa arată politica, economia și justiția în noua Europă. Erau mulți amatori cărora le surâdea o șansă în acel regim și care se iluzionau că o și merită. Victor Ponta părea mai organizat și promitea să tămăduiască nedreptățile multor ani anteriori, începând prin a restabili veniturile angajaților și a reface legătura politicii cu cetățenii, încât l-am sprijinit.
Speram în eradicarea autoritarismului grotesc ce se instalase și în reluarea democratizării curate, trecând guvernarea de la palavragiii unei „drepte" ce parazita bugete, la oameni devotați interesului public și capabili să reducă sărăcia în care se zbat cei mai mulți concetățeni. „Alt fel de a face politică" - opus amatorismului și clientelismului devenite curente - era, în definitiv, miezul programului USL.
În noul guvern m-am pus pe lucru. Așa cum am anunțat la audierea în fața comisiilor reunite ale parlamentului, este nevoie de restructurarea politicii externe prin aplicarea prevederilor Constituției (declarația publicată în volumul lui Romeo Couți, România într-o lume în schimbare. Dialoguri cu Andrei Marga, Ecoul Transilvan, 2013, este mărturie). Legea fundamentală nu plasează nicidecum politica externă în proprietatea președintelui, cum înțelesese regimul. Intervenția mea a fost, cronologic, cum se poate observa pe documente, prima luare de poziție publică care a readus discuția la prevederile Constituției. Ea s-a legat de angajarea politicii externe, în cadrul UE și NATO, pe ruta rezultatelor perceptibile - investiții, cooperări mutual profitabile, înlesniri de circulație - în locul a ceea ce o domină până astăzi: ceremonial și vorbe goale, lipsă de idei, mimetism. Bineânțeles că atacul din partea regimului a fost prompt, prin lansarea de năzbâtii felurite ale unor minți exersate în manipulare.
Convenisem cu Crin Antonescu și Victor Ponta să procedez la la primenirea ministerului de externe, deschizând concursuri pe posturi într-o structură rămasă ocultă și scoasă din discuția publică până și în zilele noastre. Nu mă impresiona argumentul că este vorba de „tehnicieni" ai politicii externe, căci rezultatele lor se văd și acum cu ochiul liber: o țară ocolită de investiții, prea puțin căutată de vizitatori, care plătește din greu ceea ce alții obțin fără bani, dependentă de delatori dinăuntru și care adoptă măsuri după cum bate vântul. Deviza mea era schimbarea cât mai rapidă. Nu m-am gândit la mulțimea serviciilor din preajmă, căci nu aveam rude și interese personale de acoperit - cum se petrec lucrurile în cazul multor demnitari. Nu mi-era teamă, căci nu aveam la activ ceva de care să mă feresc. Știam mai bine ca oricare din jur - iar mărturie stau nu spusele, ci scrierile mele - ce este de făcut pentru România. De aceea, cei doi lideri au sprijinit demersurile mele, iar Victor Ponta a mărturisit la întâlnirile săptămînale ale liderilor USL că l-a surprins determinarea noii abordări, începând cu aplicarea hotărârii Parlamentului din iunie 2012, ca la Consiliul European să participe, în funcție de probleme, primul ministru sau președintele.
Câteva praguri s-au putut pregăti imediat. Ministrul german de externe m-a invitat să particip la grupul de reflecție pentru reforma instituțională a Europei unite. Reprezentanți americani, chiar Secretarul de stat, au sugerat pregătirea unei vizite la Washington DC, în toamna lui 2012, pentru sporirea investițiilor americane și discutarea renunțării la vize. Ministerul de externe de la Moscova a comunicat disponibilitatea de a discuta cooperarea, inclusiv chestiunea tezaurului (așa cum un prestigios istoric de la București a și semnalat într-o carte recentă!). Cu ministrul turc urma să ne întâlnim în Transilvania pentru a pune la punct o agendă proaspătă de cooperare. Ministrul de externe al Franței s-a declarat dispus să vină la București pentru a impulsiona cooperarea. Cu Israelul s-a convenit o agendă ambițioasă de acțiuni mutual benefice. Și multe altele.
A venit decizia celei de a doua suspendări a președintelui, care, paradoxal, a creat o precaritate în USL ce nu a mai putut fi vindecată. Precizez că am fost adeptul mersului legal până la capăt. Era vorba, în definitiv, de înlocuirea în funcție a unei persoane pe care cetățenii, în copleșitoare majoritate, voiau să o vadă plecată de la decizii. Curtea Constituțională nu negase că președintele a depășit limitele Constituției. În întreg procesul demiterii președintelui nu s-a încălcat nicidecum statul de drept, cum perorează unii, fără nici un argument.
Patru întrebări rămân însă și acum deschise: 1. De ce Crin Antonescu a fost paralizat în rolul de președinte interimar? I-am propus să facem un turneu la Berlin și în alte capitale, dar nu s-a arătat interesat; 2. De ce nu s-a luat în considerare adresa venită atunci de la Institutul de Statistică ce arăta, pe baza ultimului recensământ, că populația României scăzuse mult, iar în listele de vot puteau să fie mult sub 16 milioane de persoane? 3. De ce unii miniștri afirmau, înainte de referendum, chiar în întâlniri cu reprezentanții altor țări, că „suspendatul se întoarce"? 4. Cine l-a autorizat pe ministrul Justiției să declare că va schimba judecători la Curtea Constituțională, declarație ce avea să compromită imaginea acțiunilor legitime și legale ale USL? Explicația prin „presiunea externă" nu dispune de fapte sigure și rămâne, orice s-ar spune, speculație.
Nu stărui aici asupra întrebărilor spre a nu lungi textul. Formulez doar observația că, treptat, Victor Ponta s-a conturat ca aventurier, grijuliu să-și păstreze șanse rămânând în grațiile cuiva și preocupat nu atât de valori, cât de propriul traseu. De aici au venit, cred eu, „surprizele" pe care avea să le ofere. Este vorba de nefolosirea unei majorități parlamentare de vis pentru a face reformele de care a fost și este nevoie stringentă; de proasta concepere și administrare a justiției; de confuza raportare la exponenții Uniunii Europene; de incapacitatea de a duce până la capăt vreun proiect; de păstrarea legislației moștenite de la un regim nefast; de așteptarea ca procuratura să schimbe reprezentarea partidului său; de tropismul aranjării cu cei care îl detestau; de eliminarea dezbaterii din partid și penalizarea rivalilor.
Ruptura mea cu Victor Ponta a devenit efectivă în preajma vizitei în China. Ca ministru, am conlucrat cu experți și am reelaborat lista obiectivelor de cooperare dintre România și China, mai cu seamă a celor investiționale. Am considerat că în situația țării noastre și în contextul ascensiunii globale a Chinei, al revenirii Rusiei și al urcării Turciei la rangul de putere regională, o politică externă chibzuită include - precum în alte țări (Germania, Franța, Polonia etc.) din Uniunea Europeană și NATO - folosirea oportunităților cooperării cu China, cu Rusia, cu țări pe ale căror piețe România avea șanse de a opera cu profit și al căror capital pentru investiții era disponibil. Pledez și acum pentru aceasta. Am fost onorat de ministrul de externe al Chinei cu invitația de a avea o discuție la Beijing, pentru a relansa cooperarea. Onoarea a fost amplificată de faptul că noul președinte chinez Xi Jinping a înscris în agendă primirea mea. Primul ministru al Coreii de Sud, de asemenea. În această situație, Victor Ponta mi-a cerut să anulez vizita ce fusese deja stabilită pe zile, ore, cu primirile și acțiunile corespunzătoare, inclusiv la nivelul cel mai înalt.
I-am replicat degeaba primului ministru că nu se anulează o vizită de o asemenea importanță. Mi-am dat seama că dorea să fie cel care merge în China și că este sub presiunea amicilor săi, care voiau, ca mulți alți veleitari, să facă politică externă, ca și cum aceasta le revenea dintotdeauna pe Pămînt. Din păcate, Victor Ponta a pus în paranteză propriul partid și a umplut guvernul, la rândul său, cu diletanți - ceea ce s-a putut și se poate vedea cu ochiul liber.
La despărțirea de Crin Antonescu - a cărui renunțare din partea PNL la Externe, la Justiție, la alte ministere nu am înțeles-o - i-am spus: „cu aceasta începe sfârșitul și pentru cei care conduc USL!". Ceea ce s-a și întâmplat. Momentul acela nu a fost nicidecum cauza (pe care am explicat-o în articolul De ce s-a rupt USL?, din „Cotidianul", 15 iunie 2014) a ceea ce a urmat, dar a semnalat o fisură, care s-a adâncit necontenit. În fapt, se angajase o schimbare necesară și curajoasă a puterii politice, dar cei doi, care o conduceau, erau atunci depășiți de roluri. Societatea aștepta o politică de viziune, axată pe schimbare, dar s-a ajuns repede la vechea politică a "aranjamentelor" în culise.
Toate acestea sunt verificabile. Precizarea nu este de prisos, căci, din nefericire, nu numai că minciuna a devenit, cum spune George Șerban (Lying: Man's Second Nature, New York, 2001), a doua natură, dar, la Carpați, ea e rostită astăzi cu pompă, senin. Firește, nu trec cu vederea un fapt: Victor Ponta nu este sub nivelul celor care l-au precedat îndeaproape în funcție. De aceea, nu este nicidecum soluție recuperarea celor răspunzători de împingerea țării în cea mai gravă criză a erei moderne, cum se încearcă acum. România ar proceda înțelept dacă nu s-ar încărca din nou cu sursele eșecurilor și balastul ultimei decade. În definitiv, chiar nimeni nu răspunde de starea precară a economiei, de scăderea dramatică a efectivului lucrătorilor, de recordul emigrării, de desfigurarea instituțiilor, de suferințele cetățenilor, de amplificarea corupției, de scăderea prestigiului și de alte caracteristici funeste ale ultimilor zece ani?
Acum însă când, în virtutea uzurii și a unor pași greșiți, se apropie întoarcerea paginii cu Victor Ponta în prim plan, trebuie privită mai în profunzime situația puterii. Ar trebui explicat faptul că România a îmbrățișat vârtos ultimul sau penultimul loc în Europa comunitară, cu puține șanse ca cineva să i-l ia în anii ce vin. De ce guvernele recente ale României sfârșesc lamentabil - cel al lui Victor Ponta cu degringolada instituțională și o economie plină de handicapuri, în pofida unor indicatori superficiali și ai salutarei măriri de venituri! - și de fapt în ridicol? De ce nu se leagă aproape nimic sau prea puțin? De unde vine incapacitatea de a pune această țară pe direcție prin investiții, democrație demnă de nume și normalizarea instituțiilor?
Răspunsul meu are trei componente: România actuală plătește costurile pentru urcarea la decizii a celor slab pregătiți, pentru eludarea continuă a meritocrației și pentru alergia la pluralism și la concurența abordărilor. Direct spus: în țară, ca oriunde în lume, problema este administrarea, dar administrarea României are probleme de pregătire profesională și de civism, înainte de a le avea pe cele politice, sau, dacă se vrea, are problema politicii față de valorile reale, profesionale și civice din societate, înaintea altor probleme. De aceea ajung la decizii aventurieri - Victor Ponta nu este nicidecum primul și, pe cât se întrevede, nici ultimul - care nu sunt în stare să conceapă un proiect pentru societate, nu prea știu de răspunderea civică, nu au idee de valorile ferme, nu pot organiza o echipă de lucru și înțeleg politica drept simplă combinație de găselnițe și aranjamente. O combinație nesfârșită pentru propria căpătuială, până când se încurcă ei înșiși în plasele țesute!
România nu numai că și-a înlăturat oamenii capabili să conceapă democrația, dar a adus la decizii persoane care nu au alt merit decât acela că au fost în preajmă la întocmirea listelor. Emblematic, unul s-a legat de un copac în curtea sediului central al unui partid ce venea la guvernare, protestând că nu era în vizor, încât a devenit apoi parlamentar, ministru etc. cu vârf și îndesat. Invers, un excelent specialist din Timișoara, folosit apoi de instituții americane, a stat de o parte pentru ca cei mai slabi din promoția sa de ingineri să nu-l atace la televizor, el fiind un absolvent și un specialist strălucit. Ca ministru, am susținut numirea la Educație în 2012 a celui mai competent pedagog din țară, de la Iași; nu era nevoie însă de cei mai buni. Fiind de departe numărul unu în educația preuniversitară, un specialist din București lucrează de ani buni la Națiunile Unite (unde face reforme în diferite țări!), căci la noi nu este nevoie de specialiști autentici. Putem da, fiecare, exemple de valori ignorate, nefolosite, uitate, ca să nu vorbim de cele terfelite de neisprăviți.
Pe meleaguri carpatine, alternanța la conducerea instituțiilor - care este firească - este înțeleasă prea des ca plasare a unor mediocri la decizii. Doar să fie „mediocrii taberei potrivite"! Din nefericire, România îi ocolește pe cei care pot face ceva sau îi face dependenți de tot felul de nulități. Nu s-au găsit, pentru că nu s-au căutat, mecanismul de selecție și reglementările care să prevină situația, măcat atât cât reușesc alte țări.
Promovarea meritocrației, ce se discută astăzi în principalele democrații, este socotită pierdere de timp. Prevalează, se pare, maxima unui consilier - „altădată au fost alții la butoane, iar acum am ajuns noi, încât lăsați-ne în pace!", ca și cum luarea deciziilor de interes public s-a privatizat. Am privit cu respect faptul că, de pildă, Adrian Năstase și Vasile Lupu erau, la absolvire, șefi de promoție la Drept, sau că Alexandru Athanasiu avea o cultură pusă la punct. Sunt citabile și alte exemple. Desigur, nu este totul să fii șef de promoție sau cultivat pentru a decide adecvat. Dar cel care a cheltuit multe ore în bibliotecă și laborator rămâne, totuși, incomparabil mai bun decât diletantul voios ce devine demnitar având ca bază agitația în partide sau părinții suspuși, căruia i se confecționează, la nevoie, doctorat, carieră universitară sau diplomatică, cv-ul sonor și tot felul de alte proptele! Toți cetățenii sunt egali, dar de aici nu rezultă că fiecare poate fi la orice oră demnitar!
Lărgind discuția, ce ar fi dacă s-ar examina și la noi baza profesională a celor care luptă să-i conducă pe alții? Dacă s-ar vedea că mulți supranumiți „intelectuali" sau „experți" sau „cunoscători în materie" au performanțe eventual orale? Dacă s-ar vedea că unii au ajuns profesori după numirea în funcții de demnitari (ceea ce este interzis în țările civilizate!)? Dacă s-ar vedea că, din nou, multe „figuri reprezentative" nu pot pune pe masă, dincolo de sinteze făcute de alții, vreo carte cu vederi proprii?
Se spune că am intrat în societatea competiției, dar competiția sperie. Trec peste faptul că Parlamentul, întruchipare a puterii poporului în orice democrație, este sub atac ca instituție. Din tripartiția puterilor - legislativă, executivă, judecătorească - a rămas deocamdată amintirea. Se dezvoltă pe nesimțite presiunea ca cetățenii să tacă! Congresele partidelor s-au redus în ultimii ani la tămâierea liderilor. Dezbaterea publică, câtă are loc, este colonizată de sofisme. Pluralismul pare să incomodeze, chiar dacă se știe de mult că doar o Românie pluralizată politic dă rezultate. Și că într-o societate matură este nevoie de unitate de acțiune, dar nu se poate pretinde unitate de idei, de evaluări, de aspirații! Pe ultima, democrația efectivă o face nerealistă, din capul locului.
