Precizarea nu este de prisos, căci, în confuzia de valori ce s-a creat la noi, adesea se gonflează propagandistic nu numai valoarea unor indigeni, ci și importanța unor vizitatori. Practic, după toți indicatorii serioși, a fost perioada celei mai bune interacțiuni din istoria universității clujene.
Știam ce înseamnă contactul cu vârfuri veritabile deoarece, student fiind, văzusem ce impact a avut venirea la Cluj-Napoca a lui Jean Piaget, celebrul creator al „psihologiei genetice", a lui Francois Perroux, economistul „societății de consum", a lui Hermann Oberth, autorul primului calculul al zborurilor interplanetare, sau a lui Gajo Petrovici, liderul școlii filosofice de la Zagreb. Sosit în Germania federală în 1975, la Freiburg im Breisgau, am aruncat într-o după amiază privirea în curtea încă înverzită în care Martin Heidegger medita. Ca cercetător în Germania federală, avusesem privilegiul proximității cu cel care avea să devină cel mai profilat filosof din lumea de astăzi, Jürgen Habermas, și participasem la două seminarii - unul despre reflexivitatea în sistemele sociale, altul despre sisteme sociale complexe - conduse de astăzi celebrul Niklas Luhmann. La Centrul de Cercetări Interdisciplinare de la Bielefeld, primul de acest gen în Europa, i-am putut asculta pe Carl Gustav Hempel, exponentul „pozitivismului logic", și pe mulți savanți și filosofi care au marcat specialitățile lor. Înșiși profesorii de la tânăra universitate din Bielefeld (care a fost, alături de cea din Konstanz, creată cu titlu experimental după mișcările studențești din 1968) erau personalități cu contribuții distincte în filosofia istoriei (precum Reinhart Kosselek), etnometodologie (Joachim Mattes) sau politologie (Claus Offe). Mai târziu, l-am cunoscut pe Lezsek Kolakowsky, iar la Congresul filosofiei germane, de la Hamburg, în 1992, am avut plăcerea să discut cu Hillary Putnam, care evoca, între altele, originile sale în Cernăuți și împrejurarea că, fiind adolescent, a vizitat locurile încântătoare ale Bucovinei însoțindu-și tatăl.
Ca rector al UBB, am socotit de datoria mea să fac în așa fel încât cei din Cluj- Napoca să aibă, de asemenea, ocazia să-i întâlnească pe cât mai mulți dintre cei care dau tonul în cunoaștere. Am folosit argumentația că Transilvania a dat în trecut contribuții științifice și filosofice recunoscute internațional (temă pe care am reluat-o mai târziu, cum se observă, în Andrei Marga, Sincronizarea culturii române. Un proiect, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012, p.34-35), iar această argumentație, împreună cu reforma pe care o lansasem la UBB, s-au dovedit a fi convingătoare. Așa se face că în 1993-2012 Universitatea clujeană a fost gazda unui șir de vizite ce onorează orice universitate din lume. Arhiva „Buletinului Informativ" (care a fost publicat din 1993 până în 2012 pentru a face publice hotărârile Rectoratului, Consiliului de Administrație și Senatului), ca și alte documente arhivate, sunt proba. Evocarea ar lua un spațiu întins, încât fac aici o selecție.
Șirul a cuprins în timp numeroși premianți Nobel Doar unul dintre aceștia nu a putut veni, George A. Olah, din motive obiective, pe care le-a comunicat. Au venit la Cluj -Napoca, la invitația Universității, dintre premianții Nobel, fizicianul Richard Ernst (Zürich) biologul Günther Blobel (New York), chimistul Jean-Marie Lehn (Strassbourg), fizicianul Ahmed Zewail (California), scriitorul și gânditorul liberal Mario Vargas Llosa (Peru, care mi-a confirmat venirea, dar a putut sosi abia mai târziu). O discuție de neuitat a fost aceea cu chimistul francez, care a evocat o aplicație a teoriei lui Derrida a „deconstrucției" în interpretarea unor procese chimice, atestând, spre uimirea multora, importanța ideilor filosofice în construcția teoriilor științifice. Au venit mulți alții, matematicieni (precum Willy Jäger), fizicieni (Martin Peter), biologi (Franco Pedrotti, Raymond A. Dwek), lingviști (Eugenio Coșeriu), psihologi (Ulrich Neisser), tehnologi (Nam Pio Suh), economiști (Atilla Csikan, Tamas Meszaros), geografi (Mario Panizza), geologi (Jean Claude Gall) de talie internațională, a căror listă completă a fost publicată în altă parte.
Dintre personalitățile din științele sociale, au venit la Universitate în perioada menționată celebrul medievist Jacques le Goff (Paris), criticul literar și teoreticianul literaturii Jean Starobinsky (Geneva), istoricii de notorietate Ferenc Glatz (Budapesta), Carol Iancu (Montpellier), Robert Wistrich (Ierusalim). Filosofi de largă notorietate au fost prezenți mai mult decât oricând la Cluj-Napoca. Îi am în vedere cu deosebire pe Manfred Riedel (Erlangen), Adriano Bausola (Milano), Richard Rorty (Stanford), Shlomo Avineri (Ierusalim), Paul Ricoeur (Paris), Manfred Frank (Tubingen), Gianni Vattimo (Torino), Evelyne Goodman-Thau (Kassel), Moshe Idel (Ierusalim), Ludwig Nagl (Viena). Fiecare a lăsat urme și amintiri durabile la Cluj-Napoca.
Nu se pot uita, bunăoară, comparațiile făcute de Manfred Riedel între Toscana și Transilvania, ca și memorabila sa examinare, din Aula Magna, a tezelor lui Nietzsche despre Europa, publicată, de altfel în „Studia", seria „Philosophia". Delicata personalitate a lui Adriano Bausola ne-a apropiat din nou filosofia italiană și, cu deosebire, „personalismul". Richard Rorty a fost impunător prin savanta sa apărare a „relativismului pragmatic" și dezbaterea publică de imensă audiență pe care am organizat-o la Facultatea de Litere, ca și prin interesul plin de subtilități culturale cu care a privit Transilvania, în care voia să revină neapărat. Shlomo Avineri, cu ochiul lui de unică agerime, a văzut ca nimeni altul în profunzimea realităților Europei Centrale și Răsăritene și a formulat învățături prețioase. Regăseam în el profesorul pe care-l admiram toți cei aflați în stagiu de cercetare la „Woodrow Wilson Center" din Washington DC, în 1992, sau colegul ilustru cu care dezbăteam aprins sensul istoriei lângă Varșovia. Manfred Frank a întruchipat, din nou, amplitudinea culturală neobișnuită a filosofului veritabil și capacitatea de a aduce la unitate filosofică cunoștințe științifice precise, rafinamentele artei, profunzimea religiei și constatările istoriei. După care, la Tübingen, cunoscutul filosof a făcut ca o noapte petrecută de universitari clujeni, în biblioteca în care Hegel și Schelling studiau și locurile vieții studențimii acelui timp, să fie o trăire singulară în viață. Gianni Vattimo a prilejuit cunoașterea îndeaproape a felului de a gândi al hermeneuticii contemporane, ca și culoarea specială a unei personalități foarte cultivate, din tradiția fermecătorilor „scolari" italieni. Evelyne Goodmann - Thau venea la Cluj-Napoca după dezbaterea cu Ratzinger și Metz asupra lui Dumnezeu și, mai ales, după ce se detașase vizibil în câștigător în disputa monoteismului, cu incisivul Jan Assmann, organizată la Academia Evanghelică din München, unde am întâlnit-o, de fapt, pe fosta mare rabină neologă a Vienei. Ea aducea, în Aula Magna a universității clujene, marea cultură a Europei Centrale și interesul pentru a restabili ponderea iudaismului într-o regiune plină de reușite unice și de tragism pentru evrei. Cu ocazia vizitelor ei la Cluj-Napoca, avea să se amplifice preocuparea de a stabili universitatea ebraică a Europei la Berlin, pe care aveam să o sprijinim și care avea să fie adusă în discuție și în cursul vizitei cancelarului german Angela Merkel.
Am pus în mișcare, între numeroase cooperări, cea cu Universitatea din Pittsburg (Penn.), unde am avut satisfacția unei discuții lungi, în biroul său, cu Nicholas Rescher. Cunoscutul creator al „pragmatismului metodologic" etala nu numai imensa sa cultură, ci și cea mai naturală și afabilă ținută. O personalitate de rară competență și neînduplecat caracter. În 1993, am fost invitat, alături de Derrida și de creatorul „perestroikăi", Alexandr Iakovlev, împreună cu o distinsă ministră poloneză, la dezbaterea pe podium, de la Riverside (California), consacrată impactului filosofic al crizelor globale. Derrida părea nu doar bărbatul foarte arătos, ci și un erudit greu de concurat, care magnetiza, cu o ținută studiată, miile de ascultători ai dezbaterilor organizate în grădina de portocali a campusului. Nu mai detaliez aici alte întâlniri memorabile, precum cea cu Nancy Frazer, ultima asistentă a lui Marcuse și protagonistă a feminismului în lumea de astăzi, și cu mulți alți teoreticieni de certă anvergură.
Vizitele la Cluj ale celor menționați, dincoace de toate, au pus oamenii în contacte fructuoase, au lărgit orizonturile și au arătat intuitiv noilor generații unde trebuie ajuns. De fiecare dată, o asemenea vizită a fost o sărbătoare. (Din volumul Andrei Marga, Anii inovării, în curs de publicare).
<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>
