Secretul principesei

Secretul principesei
Există această specie unică de femei cu voluptuoasă inteligenţă, înalt rafinament intelectual, subtilitate şi inepuizabil talent. Uneia dintre ele, româncă dintre cele mai remarcabile, Clujul i-a fost primul în a-i aduce o binemeritată recunoaştere.

Acum 40 de ani, pe 28 noiembrie 1973, se stingea la Paris Martha, principesă Bibescu. Născută între istorie şi diplomaţie prin părinţii ei, spirit literat, atent la tot ce înseamnă evenimente şi caractere de relevanţă, Martha Bibescu urma să îşi configureze, cu har şi echilibru, un destin de scriitoare franceză şi totodată o perfectă identitate europeană. Traversând Europa între est şi vest cu Orient Express-ul, trăind între Paris şi reşedinţa brâncovenească de la Mogoşoaia (intrată prin moştenire în familia soţului ei), înrudită cu mari familii europene, călătorind între Marea Britanie, Belgia, Spania, Italia, Germania, Elveţia, Austria şi Grecia, Martha Bibescu regăseşte în acest spaţiu un fond comun, pur european, forjat de istorie şi de dublul creştinism de la Roma şi Constantinopol. În acest fond, odată discernut prin filtrul unei culturi de anvergură, îşi reflectă propria ţară. O face admirabil.


Pentru Martha Bibescu, România este profund europeană ca sursă, moştenire, continuitate, cursivitate. Stăpânind o concepţie franceză a istoriei, Martha reinterpretează România, ţara căreia îi aparţine prin trecutul propriilor strămoşi şi prin cei ai soţului ei. Sarcina nu îi e uşoară; cum să explici lumii culturale de la Paris şi Londra acest excepţionalism românesc provenit din multiplele singularităţi ale experienţei noastre istorice? Singura ţară latină şi ortodoxă, plasată departe de acea Mediterană generatoare a civilizaţiei romane; singura ţară latină uzitând alfabetul slavon; singura ţară care, prin geografie, aparţine totodată Europei centrale şi celei de sud-est, unind Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră şi atingând totodată stepele Eurasiei; o ţară a cărei moştenire culturală (aşa cum era percepută în al XIX-lea veac) o obliga să performeze într-un context geopolitic dovedit adesea ostil şi constrângător.

Pentru a expune unui public european cultivat farmecul discret al identităţii cultural-istorice româneşti, Martha Bibescu o înscrie în Răsărit şi Apus. Mărturisea, în text scris pentru Vogue, în 1925: « ţara mea natală are două feţe, expresie a unui suflet dublu; în ea se ating două contrarii care nu vor înceta vreodată să se atragă. Ţară a contrastelor, arzătoare sau glacială, este ceea ce s-ar putea numi un punct de rezonanţă, unul din punctele sensibile ale universului...» Comparată cu Bizanţul, cu Granada, Ravena, Veneţia şi Ragusa, care, asemeni ei, erau alte « puncte sensibile ale Europei unde Orientul şi Occidentul se ating » România devenea mai inteligibilă în dubla ai apartenenţă, în ambivalenţa ei identitară.

Să citeşti "Isvor, ţara sălciilor" (recent reeditată la Paris) rămâne o revelaţie. Nu pentru că nu ai cunoaşte România rurală pe care Martha Bibescu o descrie, ci pentru că eşti surprins de rafinamentul şi precizia peisajului reconstituit intelectual şi afectiv. Ţara natală i se dezvăluie având o identitate de confluenţă, cumulativă, prin filoanele căreia românii erau ancoraţi într-un fond european comun - latin, elenic, celtic, german, slav - din care crescuseră şi civilizaţiile Vestului. Iar această înrădăcinare atestând europenitatea pe care trebuia să o facem să renască, se suprapunea peste creşterea noastră ca Stat şi societate într-o formă modernă după primele decenii ale secolului XIX. Europenizarea României însemna co-participarea la o tradiţie culturală strălucită, universală, iar aportul nostru particular însemna îmbogăţirea ei. A europeniza înseamnă a înţelege Europa, a întâpina Europa, a o primi, a dori ca ceea ce este cultură europeană să se înrădăcineze mai adânc în arealul românesc: misiune asumată de o întreagă generaţie de oameni politici şi de cultură ai lungului veac de la 1821 la 1940. Au făcut-o pentru că ştiau (ei, ca şi noi) că avem de recuperat ceea ce considerăm a fi un gol de prestigiu în raport cu potenţialul identităţii noastre aşa cum o concepem, şi în raport cu realizările celor de la vest, părtaşi la acelaşi fond cultural. Lumina pe care o emanăm în rândul naţiunilor europene e modestă. Dincolo de acest complex miră refuzul de a ne reconsidera fundamentele; refuzul de a face acei câţiva paşi înapoi pentru a ne revizita trecutul fără a ne activa sentimentul de neîmplinire.

Suntem o naţiune de o frugalitate a cărei origini le-aş bănui în obişnuinţa cu invazia, cu deposedările şi distrugerile, cu absenţa cumulului. Că a fost vorba de invaziile secolelor III-VI care ne-au format, de cele ale secolelor X-XIII care nu ne-au lăsat în pace, de razii otomane şi tătare interminable, de armate ruse, turceşti sau austriece, acest flux şi reflux de violenţă şi precaritate a lăsat cele mai adânci urme: o detaşare care, dusă la extrem, generează superficialitate; o dezobişnuire faţă de ideea responsabilă a proprietăţii şi a gestiunii ei; propensiune către conducere autoritară; neîncredere în posibilitatea însăşi a continuităţii şi ignorarea inconştientă a lucrului bine făcut; un fatalism defetist din care furiile nu au dispărut; mulţumirea cu fărâmituri, cu jumătăţile de măsură, cu sfertul, cu neterminarea; dorinţa de a obţine cât mai rapid o stare de prosperitate - contrariul natural al frugalităţii -, recurgându-se la orice mijloace în întreţinerea ei pe o perioadă cât mai îndelungată; ideea că întotdeauna este loc pentru mai rău, doar pentru mai rău. Atrofiaţi în respectul de sine, în capacitatea de a-l construi şi a-l trăi, ne-am atrofiat conceptul de calitate pe care-l dezvoltăm, deformându-ne demnitatea. Ne luăm singuri în derâdere, din acelaşi motiv al neîncrederii în durabilitate, în eforturile de a ridica toate coloanele căzute ale Templului pentru a edifica un aşezământ de care să nu ne fie ruşine. Acut de conştienţi de starea de nevoie pe care o avem şi totodată incapabili să îi punem capăt. Casandre faţă de noi înşine.

Rândurile scăpărătoare ale Marthei Bibescu despre România te fac să te întrebi: va opri cineva acest cerc vicios atât de intrat în mentalitatea românească încât seamănă a blestem? Singura cură e introspecţia istorică. A plonja în trecut, a elimina fără complezenţă discursurile care ne diminuează sau elogiază inechitabil, a insista pe organicitate în evoluţia românească, a o evidenţia irevocabil, a (re)demonstra compatibilitatea României istorice cu Europa, argumentând realist, comparativ, de fiecare dacă când este nevoie pentru a sublinia reuşitele şi a măsura insuficienţele este singurul mod prin care, oferind o memorie cu echilibru de sine, i se poate restitui României coloana vertebrală. Iar Martha Bibescu - căreia Clujul îi reedita, primul, operele în anii '70 - descoperise acest secret de multă, multă vreme.

Comenteaza