Cine este interesat de gândire elaborată în acest domeniu, cu viziune propriu-zisă, se impune să-i frecventeze. Mai cu seamă atunci când este vorba de turbulențele acestor ani (terorismul, proliferarea nucleară, resurgența fundamentalismelor, Ucraina etc.) și cu deosebire în atmosfera unui nou conformism, ce s-a instalat, cum se poate ușor observa, în minți și în opinii.
Henry Kissinger are, desigur, avantajul că vine din locurile în care se iau deciziile de cel mai larg impact, el însuși fiind la un moment dat coauthor al acestora. După ce a dat volumul On China (2012), în care a apărat bazele abordării lumii puse de înțelegerile Nixon-Mao Zedong, inovativul cugetător se regăsește acum în librării cu mult așteptata sa carte World Order (Penguin, New York, 2014). Familiarizat cu "realismul" unui Metternich sau Bismarck, pe care îl și continuă, de altfel, Henry Kissinger vrea să capteze direcția evenimentelor într-o lume în care nici accidentele, nici haosul nu ies din discuție. Else întreabă cum s-ar putea ajunge astăzi la o ordine internațională viabilă? Răspunsul său se distanțează de la început de clișeele actuale considerând ordinea mondială ca fruct al unui proces deschis, ce îi antrenează pe toți actorii. Invocarea lui Hercalit din Efes, cu filosofia perpetuei deveniri, ca orizont al cercetării, este, de altfel, grăitoare. Cinci premise generale se lasă detectate în analiza din volumul World Order, al lui Henry Kissinger.
Prima este aceea că exercitarea puterii "blânde (soft power) și valorile umanitare nu sunt suficiente pentru a asigura o ordine mondială, deși numai o ordine acceptată, deci neconstrânsă, este viabilă. "Ordinea în acest sens trebuie să fie cultivată; ea nu poate fi impusă" (p.8), dar se obține într-un sistem conceput riguros (p.368).
A doua este aceea că "nici o societate singură nu a avut vreodată puterea, nici o conducere reziliența și nici o credință dinamismul să-și impună vederile în mod durabil în lume" (p.105). Nimeni nu poate controla totul, încât pluralitatea actorilor trebuie luată ca punct de plecare al unei ordini internaționale viabile.
A treia premisă generală este aceea că avem nevoie în continuare de "sistemul westphalian al ordinii mondiale" - bazat, cum se știe, pe state ce se bucură de "suveranitate", cuprinse într-o "comunitate mondială (world community)". Ordinea mondială, argumentează Henry Kissinger, presupune și în zilele noastre, precum odinioară, "echilibrul puterilor (balance of powers)". În modernitatea în care ne aflăm, cu "comunicații instantanee și flux politic revoluționar" (p.8), este nevoie de un "sistem westphalian global", care stabilește reguli de abordare a litigiilor și pune limite rezonabile comportamentului fiecărui actor. Așa cum, în secolul al șaptesprecelea, câteva sute de europeni oripilați de un război epuizant, au conceput prevenirea recurenței acestuia, "timpul nostru, fiind confruntat cu perspective chiar mai grave, resimte nevoia să se acționeze pe baza necesităților sale, înainte de a fi copleșit de ele" (p.373).
A patra este aceea că politica și omul de stat trebuie să aibă capacitatea de a rezolva continuu două probleme - "legitimarea" deciziilor și exercitarea "puterii". "Pentru a fi sustenabil, orice sistem al ordinii mondiale trebuie să fie acceptat ca just - nu doar de lideri, ci de cetățeni [...] Ordinea și libertatea, descrise uneori ca poli opuși în spectrul experienței, ar trebui înțelese în interdependență" (p.8). Dinspre conflictele existente vin, însă, în zilele noastre, presiuni la a lua în considerare scopuri politice și religioase pe o suprafață mai largă, încât de "o nouă definiție a legitimității politice și internaționale" este stringentă nevoie (p.134). Problema pentru liderii statelor este de a se ridica peste urgențele de acțiune de fiecare zi și de a asigura integrarea experiențelor istorice și a
valorilor aflate în competiție (p.9).
A cincea premisă generală este aceea că situația lumii poate aluneca oricând în pericole. De aceea, trebuie trase mereu învățăminte din intrarea statelor în Primul Război mondial, de la început evitabilă, produsă de fapt în urma unui șir de erori și de reacții inadecvate la terorism (p.82). Europa trebuie să recapete abilitatea de a distinge între "tactică și strategie" (p.229) și să-și procure necesarul de "legitimitate" nu evitând, ci în legătură cu "strategia" (p.368). "Europa s-a întors la întrebarea cu care a luat startul, exceptând situația că acum ea are un impact global. Ce ordine internațională poate fi distilată din aspirații concurente și tendințe contradictorii? Care țări vor fi componente ale ordinii și în ce manieră își vor raporta ele politicile una la alta? De cât de multă unitate are nevoie Europa și cât de multă diversitate poate ea suporta? Dar întrebarea conversă este, pe termen lung, poate și mai bogată în implicații: dată fiind istoria ei, cât de multă diversitate trebuie să prezerve Europa pentru a atinge o unitate plină de sens?" (p.93). Identitatea însăși a Europei s-a format în cadrul pluralismului (p.12) și nu va fi altfel.
Ascensiunea Vestului pe glob a întâlnit ordini tradiționale în diferite locuri. Reacțiile erau de așteptat și nu se reduc astăzi la pretenții teritoriale, ci vizează stiluri de viață, laturi ale existenței, maniera de a acționa. Pe de altă parte, s-au petrecut modificări în raporturile dintre state. În mod sigur, emergența Chinei ca supraputere schimbă profund viața internațională. S-a ajuns, în orice caz, în situația în care ordinea lumii etalează lacune în multiple dimensiuni și se află, de fapt, în "criză" (p.366).
Bunăoară, statul ca instituție este pus sub semnul întrebării. Însăși Europa unită face încercarea de transcendere a statului național spre o unitate mai amplă. Vedem, pe de altă parte, grupuri sectare din Orientul Mijlociu ce vor să demanteleze state existente. Politica și economia intră în coliziune, căci globalizarea reduce suprafața politicilor naționale. Nu există un cadru de consultare al marilor puteri, încât, la capătul nesfârșitelor aranjamente contextuale din zilele noastre, să poată fi adoptate decizii pe termen lung.
Ce este de făcut în aceste împrejurări? Sistemul westphalian era proceduralist - adică neutral față de politicile interne ale diverselor state. El consta din reguli, precum neamestecul în treburile interne ale altui stat, inviolabilitatea frontierelor, suveranitatea, respectul legislației internaționale. Neutralitatea principiilor îi asigura succesul. Sistemul avea însă o slăbiciune - aceea că nu putea imprima o direcție de evoluție. Această direcție nu mai poate fi lăsată acum în afara discuției, căci înseși riscurile prezentului împing configurarea "viitorului" (p.372) pe agenda zilei.
Această problemă trebuie pusă însă cu o bună cunoaștere a lumii de astăzi. Henry Kissinger amintește sugestiv ce i-a spus primul ministru chinez când i-a mărturisit că țara acestuia i se pare un "mister": nu este un mister, a răspuns Zhu Enlai, dacă se ia în seamă faptul că o mare parte a oamenilor din lumea de astăzi (atunci nouă sute de milioane, acum peste un miliard și trei sute de milioane!) trăiesc în această țară, cărora nu li se pare deloc mister. Iar autorul cărții World Order conchide: "misterul ce trebuie depășit este unul pe care toate popoarele îl împărtășesc - cum pot fi aduse în forma unei ordini împărtășite de cei implicați experiențe și valori divergente"(p.10). Aici este cheia ordinii mondiale căutate, ce trebuie apoi, desigur, șlefuită.
Statele Unite și-au asumat valori fondatoare ale modernității, precum libertatea persoanei și democrația, încât rolul central al Americii va trebui păstrat. Dar, chiar și în condițiile în care este angajată deopotrivă în afirmarea "principiilor" și exercitarea "puterii" și are inevitabil ambele înfățișări (p.370), preeminența Americii se cuvine promovată în mediul pluralității actorilor. Este de căutat mereu "echilibrul" între "stabilitate" și apărarea "principiilor universale", chiar dacă acesta nu este convergent din capul locului cu "principiile noninterferenței în suveranitatea și experiențele istorice ale altor națiuni" (p.370). Diplomația este cea care capătă în acest cadru importanță crucială.
În volumul World Order nu se ocolește tema conjuncției SUA și Europei. Henry Kissinger subliniază că "Statele Unite au toate rațiunile din istorie și geopolitică să sprijine Uniunea Europeană și să prevină alunecarea ei într-un vacuum geopolitic; Statele Unite, separate de Europa în politică, economie și apărare, ar devein, geopolitic, o insulă la țărmurile Eurasiei, iar Europa însăși s-ar întoarce la o anexă la marginile Asiei și Orientului Mijlociu (appendage to reaches of Asia and the Middle East)"(p.95). O Europă întoarsă spre sine, printr-o politică de "soft power", nu ar face decât să dezechilibreze ordinea mondială. Și din acest motiv, înnoirea abordărilor ar trebui să intre la ordinea zilei.
Henry Kissinger previne asupra inadecvării gesturilor superficiale în politica internațională. El amintește, de pildă, că președintele George H.W. Bush - "care a reușit să promoveze principiile Americii, păstrând în același timp perspectiva cooperării" (p.314-315) - a refuzat propunerile insistente de a zbura la Berlin pentru a celebra căderea Zidului în 1989 și a marca în mod spectaculos, mediatic, colapsul rivalului. În politica internațională matură, în împrejurări normale, nu se fac gesturi după care cu greu se mai poate vorbi de cooperare!
Realist privind lucrurile, ordinea mondială actuală are ca piloni SUA și China (p.226), două supraputeri ce prezintă limpede apropieri și diferențe. Spre ilustrare, "abordarea americană a politicii este pragmatică; cea chineză este conceptuală. America nu a avut niciodată un vecin amenințător puternic; China nu a fost niciodată fără un adversar puternic la frontierele ei. Americanii consideră că orice problemă are o soluție; chinezii consideră că fiecare soluție este un bilet de admitere pentru un alt set de probleme. Americanii caută un rezultat care să răspundă circumstanțelor imediate; chinezii se concentrează pe schimbarea evoluționară. Americanii subliniază în agendă itemii ce pot fi <realizați> practic; chinezii pun în față principii generale și analizează unde duc ele. Gândirea chineză este în parte marcată de comunism, dar îmbrățișează tot mai mult un fel de a gândi chinez tradițional; pentru americani acestea nu sunt familiare în mod intuitiv" (p.226). În orice caz, de relațiile dintre SUA și China depinde direcția de evoluție a lumii de astăzi, încât interacțiunea supraputerilor trebuie să fie cultivată cu înțelepciune. "Totdeauna, ordinea presupune un echilibru subtil al reținerii, forței și legitimării. În Asia, ea trebuie să combine un echilibru al puterii cu un concept al parteneriatului. O definiție pur militară a echilibrului va duce la confruntare. O abordare pur psihologică a parteneriatului va suscita temerile hegemoniei. Gândirea de stat înțeleaptă trebuie să caute să găsească acel echilibru. Căci, în afara lui, se prefigurează dezastrul"(p.233). Henry Kissinger salută faptul că președinții SUA și Chinei au declarat în anii recenți voința de a instaura un "new type of great power relations". El spune că aceasta este "singura cale rămasă pentru a evita repetarea tragediilor de odinioară" (p.367). Tocmai o asemenea voință poate fi nucleul strategiei ce asigură acum o ordine mondială viabilă.
