Transilvania: alternativa cât un destin

"Voi sunteţi, aşa, mai conservatori în Transilvania." "Dacă prin conservator înţelegi prudent, moderat şi cu ordine, sunt de acord - altfel nu. Ştii că opiniile politice ale lui Iuliu Maniu au fost influenţate de principele Aloys von Liechtenstein? I-o spusese prinţesei Martha Bibescu, cu care Maniu era prieten."

 

(Martha Bibescu, asemeni lui Maniu - pe care îl aprecia mult - iubea Transilvania pentru «latinismul ei viu», pentru «nobleţea, austeritatea fidelă, logica religioasă, greco-catolicismul, fii şi fiice ale Romei care îşi recunosc mama». Tot ea îl sfătuise pe tatăl său, Ioan Lahovary - ministru de externe, ministru al României la Paris, apoi preşedinte al Partidului Conservator - să reînnoiască partidul cu activişti transilvăneni sugeraţi de Maniu, dând o linie creştin-socială unui conservatorism românesc aflat în criză la 1915. Dar Lahovary s-a stins în acelaşi an...)

Ca orice bun conservator, Transilvania preferă ordinea şi stabilitatea, lucrul metodic, schimbarea bine cugetată. Conservatorii, cei din felul ei, sunt prudenţi, se agită puţin şi o fac doar când consideră că nu se pot descurca altcumva. "Lentoarea" transilvană e sora prudenţei.

Ordinea trebuie să fie armonică, altfel nu e ordine. Există o ordine pentru sine, ca om, şi o ordine pentru societate, pentru a fi funcţională. Grecia antică şi polisurile Egeei înţelegeau nevoia de ordine, de reguli stabilite, care să înlăture haosul ; omul modern s-ar crede exceptat, ai zice. Stabilitatea adusă de ordine e cea care dă tonul tradiţiei (cuvânt care nu are nimic folcloric, aşa cum se abuzează de el în spaţiul mioritic). Tradiţia e uzanţa, norma socială îndelung acceptată, vădit benefică; e convenţia care separă drepturile de obligaţii, şi invers. E legea. Face legea. Iar legea e lege : nu pliază capriciilor personale. (Lucru de bun-simţ, ai crede, uitând că unii ţin să impună contrariul...)

Stabilitatea dă măsura continuităţii. Generaţie după generaţie ar trebui să poată să se bucure de aceeaşi orânduială, de aceleaşi instituţii. (Corolar: preferi să te confrunţi, cum spun englezii, cu un drac pe care-l cunoşti deja decât cu un drac nemaivăzut). Doar ameninţările exterioare pot să zguduie o lume stabilă într-un sens pe care societatea nu-l doreşte. Europa central-răsăriteană o ştie, cunoaşte comunismul. Tot ce înseamnă ordine, lege, libertate sunt produse de îndelunga experienţă de viaţă a unei societăţi, rezultat al unor secole de încercări, erori, sacrificii, corecţii, succes. Experienţa comună e cea care face din societate un corp spiritual, politic (reflectat regional) sau cultural (reflectat naţional). Societatea e un sentiment de comunitate. Dacă l-ai pierdut, ai început să te destrami.

Fundamental, omul e neschimbat. În 3.000-4.000 de ani de literatură, din Anzi până în China şi din Babilon în New-York, nu facem decât să vorbim despre aceleaşi faţete ale condiţiei umane. Nimic nou în politică, nimic nou în gusturi, doar scena se schimbă. Iată ce dă valoare precedentului, exemplului anterior, şi permite evitarea repetiţiei greşeilor - sau ar trebui. În drept, în politică şi societate, e un semn care ilustrează aceeaşi prudenţă. Iar instituţiile cărora vigilenţa conservatoare le dă naştere sunt tocmai cele care prin mecanisme de control echilibrează cel mai mult excesul de putere într-o societate. SUA, nava-amiral a Republicilor, stă ca prea-bun exemplu.
Spiritul conservator acceptă diversitatea socială şi instituţională; e conştient de ea şi o înţelege. Oamenii gândesc diferit, înţeleg diferit, construiesc diferit, primesc susţineri diferite, se confruntă cu realităţi şi dependenţe diferite. E atât de evident - dar Stânga socialistă (atrasă de ‘amenajări' sociale) şi Liberalii normativi ţin să o ignore. Fără să recunoşti diversitatea nu poţi construi un leadership onest şi abil: iar Transilvania a trecut printr-o asemenea experienţă. Încă îi păstrează urmele.
(Că diversitatea implică şi schimbare, e un fapt atât de firesc încât conservatorii nu i s-au opus realmente vreodată. Ştiu că există două forţe active în viaţa umană: permanenţa şi progresul. Societăţile viguroase reconciliază şi integrează necesitatea noului în iniţiativele trecute. Să le stăpâneşti echilibrat ca să evoluezi - iată o artă permanent reînnoită).

Şi Liberalii, şi Conservatorii - dar altfel - valorizează proprietatea. Am, deci sunt responsabil, gestionez, îmi formulez interesul, ceilalţi se bucură de acelaşi drept, regulile îmi jalonează prosperitatea şi capacitatea mea de a o atinge; pot fi integru. Am, deci produc, îmi reduc dependenţa. Bunăstarea îmi oferă confort, lipsă de griji de supravieţuire; pot face şi altceva decât truda adamică. Creez. Am, deci devin. Proprietatea nu e o obsesie, e o experienţă etică.

Dar în fine... Te întrebi de ce Transilvania, apropiată de gândirea conservatoare de calitate, nu-şi începe un drum pe care să-şi folosească tot acest patrimoniu de idei, viziunea socială şi economică pentru a da naştere unei alternative vii în politica de azi? Insist să întreb. Pentru că în vremuri de regionalizare pe Transilvania nu o costă nimic. Dar dacă-şi transformă prudenţa în indiferenţă, asta costă. O costă cât întregul ei destin.