Transilvania de Wales. Cel mai bun exemplu

Calcă pe urmele strămoşilor: viitorul Edward VII al Marii Britanii şi Irlandei, în vremea în care purta acelaşi titlu de Wales, petrecea în Carpaţi săptămâni întregi la vânătoare - pe atunci, într-o Ungarie regală ale cărei elite nobiliare profesau o anglofilie ardentă; nora lui, Maria de Teck, soţia viitorului George V, provenea ea însăşi, prin bunică - o contesă Rhédey (Klaudia Zsuzsanna) - din Transilvania. (Reşedinţa clujeană a familiei Rhédey e clădirea care azi găzduieşte la parter Demmers Teehaus şi Vertigo. Construcţia hotelului "New-York/Continental" e şi ea strâns legată de această familie.) Dar prin strămoşii Klaudiei - crescută şi educată în Cluj -, jocul dinastic aducea în genealogia actualilor Windsori ascendenţe româneşti dintre cele mai reprezentative: Charles de Wales - alături de ultimii trei monarhi regali-imperiali de la Londra, Edward VIII, George VI şi Elisabeta II - e urmaş de Basarabi şi de Muşatini, de Ţepeş, de Mircea cel Bătrân şi Basarab I, dar şi de Petru Rareş, Ştefan cel Mare şi de Bogdan I. Europa e de multă vreme unificată de genealogii.

Dar acestea sunt lucruri mai mult sau mai puţin ştiute. Ceea ce rămâne interesant e faptul că moştenitorul coroanei britanice, viitor suveran al şaisprezece regate - printre care Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, ş.a., atât de pline de atracţii - preferă să petreacă, în fiecare an, aproape o săptămână în mijlocul peisajelor Transilvaniei... Infinit mai mult decât vedem noi, Transilvania reuşeşte să seducă. Printr-o prospeţime a naturii, printr-o naturaleţe şi o simplicitate rurală fără complexe. Singurul grădinar în această ţară este Natura, şi nu cunosc turist care să fi rămas insensibil la alternanţa de vâlcele, iazuri, livezi, piemonturi umbroase, creste zimţate, oi păşunând molcom şi mărunt, ochiuri de apă, dealuri surmontate de cetăţi albe şi biserici saxone, catedrale şi biserici de lemn marcând ici-colo orizontul, abaţii străvechi în ruină, sătucuri pierdute în linişte, cuibărite în văi, podgorii şi castele desfăşurate baroc sau neogotic. ‘Georgicele' şi ‘Bucolicele' lui Virgiliu îşi au varianta lor transilvană, şi sunt intacte chiar dacă stăpânii acestor pământuri se poartă stângaci... Şi n-am văzut pe nimeni să nu cedeze la seducţia acelei «Transylvanian-fusion», îmbinare tripartită de civilizaţii şi culturi care abia acum e explorată de minţile treze, europene, trăitoare în Cele Şapte Cetăţi - burguri care, prin origine şi reflexe, au legat timp de secole urbanitatea intracarpatică de cea a Europei centrale, a Germaniilor, Boemiei, Ungariei, Sileziei, înconjurate de o lume rurală în ritm romanic, împărtăşind strânse afinităţi (etnologii ştiu) cu lumile agricole ale Italiei şi Franţei meridionale.
Natura şi istoria constituie resurse, dar nu sunt niciodată de ajuns pentru reuşită, nici pentru a-i convinge pe alţii de valoarea pe care ţi-o acorzi. Exotismul Kenyei nu se transformă în Corn al Abundenţei, cu nu o face nici imortalitatea Văii Nilului pentru Egipt. Transilvania - transformată în secolul XIX în miraj istoric al unităţii româneşti, provincia supremă, miză şi titlu de glorie - a intrat în spaţiul românesc de după 1918 cu un model civilizaţional care azi dă semne că îşi permite luxul să uite de sine. Ceea ce trebuia să constituie o central-europenitate bine întreţinută, care să îi facă pe cât mai mulţi conştienţi de apartenenţa vie - nu remanentă şi nostalgică - la Mitteleuropa, se pierde într-un provincialism prăfuit şi nemulţumitor din care lipsesc obiectivele şi iniţiativa. Când are reprezentativitate şi potenţial de ascensiune, cu un spirit identitar atât de bine conturat, Transilvania nu trebuie să aştepte după directive politice de la Bucureşti sau Bruxelles pentru a-şi oferi singură o direcţie de evoluţie; dar ceea ce îi lipseşte, în mod cert, e voinţa reală.

Privirea exersată a Principelui de Wales - el însuşi administrator al Ducatului de Cornwall (apanaj al Coroanei, gestionat imobiliar, agricol şi financiar de către moştenitorul la tron) - trece dincolo de cârpita guvernanţă românească. Vede în Transilvania promiţătoare posibilităţi de lifestyle echilibrat şi ecologic, invitând la o dezvoltare inteligentă şi de calitate în care Natura, ritmată de propriile-i reguli şi servită după cele mai vechi tradiţii agricole, devine aliata şi fundamentul civilizaţiei, spaţiu de reconectare la firescul uman ca parte a Naturii. E una din cele mai mari provocări ale secolului XXI.
Cu eleganţă, moştenitorul Coroanei britanice nu face decât să dea o mână de ajutor, sugerând una din faţetele dezvoltării durabile de care România - sau măcar acest colţ de Europă în care şi-a regăsit şi el rădăcinile - are imperios nevoie.