Determinarea are şi alte resorturi decât cauza în sine, şi nu doar la noi... Erodat până la epuizare, termenul "politician" e damnat la antipatie - cu o doză de exces când societăţile cunosc disconfortul. Rasa e blamată, de la Atlantic la Carpaţi (unde se târâie în zoaie) pentru trei mari motive. Trei păcate cardinale.
Unu: incompetenţa (obiectiv înţeleasă). Politicienii de masă nu au - în marea lor majoritate - competenţa să înţeleagă şi să gestioneze complexitatea dosarelor pe care lumea secolului XXI le impune. Criza economică cu mecanismele ei, efectele globalizării, dinamica industrială şi tehnologică cu mutaţiile socio-politice aduse, serviciile sociale, arhitectura fiscalităţii, strategiile de cheltuieli publice, comerţ, investiţii, sectoare de nişă, educaţie, ş.a., toate cer o expertiză pe care aleşii nu au dobândit-o. Nu aveau când, şi nici cum. Nu poţi şti totul - iată de ce eşti înconjurat de administraţie şi consilieri. Dar ceea ce displace e pretenţia politicianului cunoaşte totul, de a fi clarvăzător. Se ambalează jovial sau deferent, sare cu opinii, cu sfătoase critici, spurcă erorile opoziţiei. În faţa unui public dubitativ îşi vrea credibilitatea recâştigată prin promisiuni tencuite grosolan cu formulări generale ("vom face tot ce ţine de competenţa noastră" - se vede, se vede...), cu maximă largheţe şi falsă dârzenie. Tâmpenii. Poveştile de adormit copiii mergeau atunci când economia şi agricultura făceau un tot, când bunul trai depindea de capriciile Naturii, când responsabilitatea derivată din industrializare, din efectele ei şi din transformările sociale adiacente, era minimală pentru că era la începuturi... Sezonul ăsta generos, fără multe responsabilităţi de dialog social şi de încredere, s-a încheiat cu vreun secol în urmă cam peste tot în Occident. Problemele fierbinţi ţin de ordinea economică şi de societate - altfel spus, de prosperitate şi de o dinamică a valorilor. Câţi din responsabilii politici au experienţă economică? Câţi au făcut parte dintr-un business eficient? Câţi ştiu ce înseamnă producţie în industrie, în agricultură, sau ce înseamnă războiul soft din comerţul mondial? Şi câţi îşi dau seama - la Paris, Roma sau Bucureşti - de alambicurile integrării europene, sau de necesitatea unor strategii de convergenţă?
Pe scurt: necunoscători. Măcar de-ar avea talentul - ca-n vremea când politica însemna intelect - să-şi desfăşoare opiniile, să le explice, să aibă convingere. Nici vorbă. Comunicarea modernă impune mijloace de seducţie mult mai facile - carisma şi imaginea publică; platformele sociale le servesc deservind gândirea politică. Trebuie să dai replici interesante, ascuţite, aforistice, pastile ‘smart', strecurabile în 140 de caractere pentru Twitter. Să faci senzaţie, ca politician. Viteza, sfertul de gând, poza şi blitzul înlocuiesc consistenţa şi structura.
Doi: afilierea politicianului la partid - prea puţin ideologică în Europa, şi contestabil în România. Afilierea îi comandă, mimetic şi cu o fidelitate împinsă până la servilism iraţional, comportamentul şi poziţiile. Dacă pe alte meleaguri acţiunile responsabililor politici ajung - prin exces de fidelitate ideologică - să nu corespundă cu realitatea, ci cu un corp de principii, în România ele nu corespund nici cu realitatea, nici cu un corp de principii, ci cu un joc de interese util unei minorităţi aflată astfel în dublă impostură şi în dublă ruptură faţă de propria societate: din vid de principii şi din defazare completă faţă interesele vitale ale milioane şi milioane de oameni. Societatea românească este, la zona elitei civile active, cu cel puţin 10 ani înaintea politicienilor şi quasi-indiferentă la separări doctrinare: îi interesează eficienţa şi rezultatul. Politicienii, înghesuiţi în troaca de interese private, au pierdut de mult reperele - de aici confuzia, inadaptarea cronică şi incapacitatea decizională atunci când trebuie să facă faţă oricăror provocări.
Trei: obsesivul carierism politic, politica făcută meserie. Traseismul nu e doar românesc - oportunismul e universal. Din acest unghi, nu există eşec în politică. Totul are o explicaţie, totul e scuzabil. Găsirea ţapilor ispăşitori, indiferent de cauză, justeţe, realism, context, credibilitate, vine împreună cu dorinţa de recuperare a poziţiei politice la capătul a patru ani. Orice cădere e vina altora, iar mandatul se scurge căutând şi găsind scuze pentru ceea ce alesul nu avea oricum intenţia să facă. Paradoxal, lipseşte şi curajul de a înfrunta opinia publică atunci când vine vorba de mari reforme dureroase; a păstra capital politic pentru un nou mandat e crucial. În alte cazuri, cinic, aleşii preferă să nu reformeze pentru că reformele produc efecte pe termen lung, dincolo de interesele unui simplu mandat.
În realitate politica nu e o curvă - e redusă la asemenea condiţie de mocofani care confundă agora de marmură cu trocul de uliţă. Politica e un joc de şah destinat construcţiei inteligente a unei societăţi, unei comunităţi, unei culturi, finalmente a unei civilizaţii. Ca să o practici cu toate virtuţile şi rafinamentul ei îţi trebuie oameni informaţi, cu viziune socială, gândire comunitară, percepţie culturală: altfel spus, ai nevoie de spirite care ştiu să clădească civilizaţii. România, dincolo de haosul şi dramele ei inutile - sau în pofida lor - , mai are puţin timp să şi-i găsească pe-ai ei. E decisiv.
