„Sunt, fiindcă suntem”. Mai explicit: eu sunt, fiindcă voi sunteți. Poți căuta cu lămpașul în toate culturile planetei, că nu vei găsi o mai frumoasă și pilduitoare definiție a umanității.
În fapt, este vorba despre o trunchiere a dictonului bantu "Umuntu ngumuntu ngabantu”. Dar să nu ne închipuim că este vreuna dintre acele zicale din înțelepciunea populară care îi lasă pe adulți indiferenți, iar pe tineri îi agasează. În acele comunități de negri bantu, risipite pe teritoriul african situat la sud de Congo, existența în sânul unei comunități era singura garanție a supraviețuirii, a găsirii unui rost.
O povestioară greu de dovedit relatează că un antropolog a efectuat un experiment social în timp ce studia triburile din această etnie. A strâns într-un coș o colecție de fructe delicioase și le-a propus copiilor tribului o întrecere de alergare, câștigătorul căpătând dreptul de a se bucura de acele fructe. Spre surprinderea sa, copiii s-au îndreptat spre coș ținându-se de mână și, pe urmă, au început cu toții să mănânce din fructe. Când i-a întrebat pentru ce au refuzat întrecerea, copiii au răspuns: „Nimeni nu poate fi fericit dacă îi face pe alții nefericiți”.
Să întâlnești o astfel de atitudine este ca și cum te-ai întoarce spre cele mai profunde rădăcini ale umanității. Rădăcini de care, prin pripita noastră evoluție culturală, prin imensa acumulare de bogății materiale, ne-am îndepărtat atât de mult, încât respectul pentru ceilalți ni se pare a fi un atribut al sălbăticiei și al primitivismului. Suntem contemporani cu aceste comunități omenești, risipite prin colțurile planetei, care nu au fost luate cu asalt de cântecul de sirenă al consumismului dezlănțuit. Dar pe planul exprimării umanității din noi ne aflăm parcă la mii de ani depărtare.
Ei trăiesc în colibe rudimentare, mai degrabă în grupuri, și niciodată singuri. Toate activitățile le desfășoară împreună cu membrii „familiei” lor. Împart tot ce au și interesele „celorlalți” sunt mereu mai presus de interesele individului. Noi, în schimb, trăim în apartamente confortabile, dotate cu tot luxul secolului 21. Dar ne cunoaștem vecinii doar din vedere și-i salutăm din colțul gurii atunci când ne ciocnim de ei pe scară. Ne strângem cu ei doar la „ședințele de proprietari”, și atunci puțini și anevoios, ședințe unde avem grijă să glăsuim cu precădere despre grijile și nemulțumirile noastre. Suntem tot timpul ocupați, tracasați, pe fugă sau în așteptare. Ne socializăm prin hipermarketuri, prin piețele publice sau pe stadioanele animate de oareșce vedetă hip-hop (sau TikTok, că tot e la modă…).
În ăst timp, chiar dacă nu ne cunoaștem vecinii de peste palier sau de peste gard, avem sute, poate mii de prieteni, pe mediile sociale. Majoritatea sunt de fapt străini absoluți! Câți dintre aceștia ne-au călcat pragul? Cu câți dintre aceștia am împărțit un necaz sau am înmulțit o bucurie? Majoritatea dintre ei nici măcar nu sunt din aceeași ligă culturală cu noi. Un eveniment funest precum recentul referendum, jalnică perdea de fum menită să ne deruteze pentru a ne putea stăpâni mai bine, a scos în evidență cât de artificială și de lipsită de noimă este alăturarea aceasta de indivizi pe care-i numim „„prieteni”. Fiindcă am văzut indivizi pe care îi adusese împreună simpla împrejurare că aveau un prieten comun ‒ persoana mea ‒ ascuțindu-și baionetele și scoțând ghearele în tabere complet diferite, opuse chiar.
Unii s-au chiar porcăit ‒ finuț, e adevărat ‒, deci profilul meu de Facebook a devenit un inedit câmp de bătălie, în care persoane complet necunoscute s-au duelat cu idei oțelite, dovedind cât de calpă este ideea de „prieten” cu care ne vânturăm pe mediile sociale. Împrejurarea de față, în care masa de alegători a dovedit că, în ciuda opțiunilor personale atât de diverse, nu se lasă manipulată de o gașcă de politicieni veroși, porniți în urmărirea intereselor strict personale, este poate prilejul potrivit pentru a începe să ne gândim cu seriozitate la modul în care ne vedem propria noastră umanitate, la modul în care dorim să coexistăm cu semenii noștri, pe aceleași meleaguri și în aceleași momente.
Fiindcă aici avem o problemă serioasă. În mod paradoxal, tocmai în acele comunități pe care le considerăm primitive, indivizii care sunt deosebiți (culoarea pielii, detalii anatomice, orientări sexuale)
se bucură de drepturi egale, dacă nu chiar de mici privilegii. Este absolut logic, fiindcă interesele comunității primează întotdeauna asupra intereselor individului. În lumea noastră civilizată, ultimele trei secole au fost marcate de creșterea individualismului și de afirmarea drepturilor individului. În mod paradoxal, s-a ajuns acolo încât principala grijă a comunității este mai degrabă apărarea acestor drepturi, decât afirmarea primatului intereselor comune.
Întâmplările recente din România fac parte din ultimele zvârcoliri ale spiritului colectivist, cel care îi zdrobește sub călcâi sau îi ține sub obroc pe cei aflați în minoritate. Avortatul referendum, menit să pună la respect minoritatea homosexuală, a fost respins categoric de societatea civilă. Ceea ce deschide calea spre un nou concept de „Ubuntu”, un nivel superior al afirmării umanității din noi: suntem, fiindcă fiecare dintre noi are dreptul să existe.
