Un estet politic: Mario Vargas Llosa

Trăieşte în litere, în etică şi în politică. E o specie rarissimă în secolul XX, mai prezentă în al XIX-lea (Paris, cap de listă), dar cea mai necesară pentru timpul prezent, de amplă disoluţie a certitudinilor în care s-a trăit de la Renaştere şi Lumini încoace. E un spirit creator implicat politic, transformând metafora în etică socială, economică, instituţională. Nobelul din 2010 îi consacră nu doar talentul, ci concepţia asupra lumii ("cartografiind structurile puterii", argumenta juriul de la Stockholm). Totul cu desăvarşită acuitate în percepţie. Şi cât de explicabil îi e parcursul, început la Stânga (favorabil unui Castro abandonat ulterior din dezamăgire şi silă) pentru a se reorienta, în anii '80 şi '90 către liberalism (va candida la preşedinţia Perú-lui împotriva unui Fujimori azi condamnat în contumacie), iar mai târziu spre un neoliberalism moderat cu care rămâne o voce în viaţa politică şi culturală a celeilalte mari patrii, de limbă şi gândire: Spania.

Bineînţeles. Politicul şi anvergura creatoare sunt inerent întreţesute. Mizeria începe atunci când ele nu se întâlnesc. A fugi de discuţia politică, de implicare în ea, e un act de incultură - mai mult, unul de trădare de sine. Românii folosesc o zicală prea adevărată: "de ce ţi-e frică nu scapi". Trebuie revalorizată politic. Altfel spus, nu scapi de consecinţele evitării acelei vaste discuţii care e subsumată organizării Cetăţii, polis-ului, oricât ai vrea şi oricât ai ţine să crezi că nu te priveşte. Destinul nu e indulgent. Îşi bate joc de proşti şi laşi, de fiecare dată mai sarcastic, până la punctul parodic în care aceştia îşi repetă istoria. Zonele insulare în care există doar ape lin-albastre, neatinse de volbura discuţiilor, polemicilor, compromisului şi disputelor, sunt pură iluzie. Cei care refuză să se trezească din vis ajung, din pedanţi, simpli tâmpiţi.

Un Vargas Llosa uneşte, simptomatic, libertatea proprie a spiritului său de creaţie cu creaţiile generate de libertatea politică. Nimic donquijotesc în această perspectivă, care e în primul rând favorabilă filosofiei politice. Încă o dată dovedeşte că nu triumful economic generează o politică mai riguroasă şi mai sagace (economiile pot să duduie zdravăn şi în dictaturi), ci arhitectura de gândire, valorile din societate, instituţiile pe care ele le produc şi alimentează. Nu ne place că politica românească e o hazna dând peste margini, condusă de mulţime de pitici (mulţi ne cam seamănă azi, în Europa, fie spus), dar dacă ne plângem cu ţâfnă şi scârbă, e degeaba: ne plângem de noi înşine şi de ceea ce - pedanţi şi neserioşi - nu investim în calitatea propriei Cetăţi. Un Vargas Llosa a ales o altă cale. Cea care l-a mobilizat să se implice.

Îi stă, ca fundament, credinţa că Statul e neutru şi etic. O neutralitate reconfortantă, stenică. Statul e un instrument, e o structură care se comportă în funcţie de direcţionalitatea primită electoral, hrănită din conceptele economice şi sociale ale elitei politice căreia i se încredinţează puterea. Etica e captată în bunăstarea şi libertatea produse. Lanţurile nu îşi au rostul, pentru că energiile motrice dintr-un Stat şi dintr-o societate sunt galvanizate tocmai de şi prin libertate. Sună perfect, aproape prea perfect. Fireşte, în teorie politica are somptuozităţi de frescă, impresionante, depline; realitatea umple însă această frescă cu igrasie şi mucegai. Dar important e să o cureţi. (Mintea îmi fuge tocmai la marea lucrare a lui Lorenzetti din Siena secolului XIV, frescă şi ea, dedicată "Consecinţelor Bunei Guvernări şi ale Inaptei Guvernări", unde cadre întregi înfăţişează, alegoric, virtuţi necesare de Prudenţă, Credinţă, Speranţă, Caritate, Magnanimitate, Temperanţă, Justeţe, Înţelepciune în buna guvernare. Azi şi oricând vor fi reconfirmate. Igrasia a distrus cu timpul părţi din cadrele Inaptei Guvernări, unde se perindau, orgolioase, Decepţia, Înşelătoria, Vrajba, Furia, Avariţia, Mândria, Vanitatea - fără să le facă să dispară din politică...)

Un scriitor are opţiunea supranaturală de a putea recrea, în ce sens doreşte, universul imaginar căruia îi dă viaţă. Politicul nu - e condamnat de geografia realităţii. Dacă a cartografiat structurile puterii, Mario Vargas Llosa a făcut-o pentru că nu separă intelectul, creaţia, sensibilitatea socială şi politicul. Sunt dimensiuni care se împărtăşesc una dintr-alta, congenere; mizează pe a căuta Binele public şi uman ca destinaţie finală, pe a re-crea, a orândui şi a servi un tot valoric activ, coerent, util. Epurată prin valori, în mâinile unor asemenea spirite politica devine - prodigios - aproape o estetică.