Shlomo Leibovici-Laiș (lider al evreilor de origine română) a fost o personalitate care nu trecea indiferentă printre ceilalți. El a întruchipat acel profil uman integrativ care reunește sensibilitatea față de viața celor din jur, înțelegerea cauzelor neajunsurilor, înțelepciunea deciziei, curajul opiniei proprii și acțiunea în consecință, pe care istoria evreiască a oferit-o de multe ori lumii. De aceea, din prima clipă, l-am prețuit și l-am admirat, iar sfaturile sale le-am căutat.
L-am cunoscut după ce am primit, în 2001, scrisoarea prin care mă anunța că mi s-au acordat premiul ACMEOR și Medalia Jerusalimului. Mi-am prezentat cu nedisimulată emoție discursul la Primăria din Tel Aviv - o exegeză succintă a operei lui Franz Rosenzweig și a cotiturii pe care acesta a produs-o în filosofia lumii. Shlomo Leibovici-Laiș a apreciat din prima clipă analiza, relatîndu-mi multe detalii despre celebrul gânditor din Frankfurt am Main.
Apoi, am avut întâlniri și discuții, de a lungul anilor și înăuntrul unei prietenii pe care am socotit-o dintre cele mai veritabile de care am avut parte. M-a impresionat, pot spune, cu fiecare întîlnire. În aeroportul Ben Gurion și la instituțiile statului Israel, cetățeni simpli, funcționari și demnitari îl salutau cu respectul cuvenit unui om merituos, iar el, la modul cel mai firesc cu putință, își socotea meritele simple datorii. A intrat, desigur, în divergențe cu mulți contemporani, dar preopinenții știau mai bine ca oricine că au în față omul bine înfipt în realitate, în convingeri și în virtuți incontestabile. A luptat, știam, în primele rânduri pentru proiectul statului evreiesc pe pământul biblic al evreilor și nu a precupețit energii, intelectuale și fizice, pentru a-l vedea realizat. Dacă evreii români au fost printre cei dintâi care au susținut ideea lui Theodor Herzl, Shlomo Leibovici-Laiș a fost unul dintre cei care și-a pus viața în slujba idealului statului evreiesc, cu o cultură, clarviziune și dedicare ce vor rămâne pilduitoare. Iar din exemplul lui este de învățat mereu.
Am fost mândru că am putut face ca, între 1995-2012, să funcționeze la Universitatea "Babeș-Bolyai" din Cluj unul dintre institutele de studii iudaice cele mai performante din Europa răsăriteană. Am fost încântat să-i avem printre noi, ca un constant și eficace sprijin, pe Shlomo Leibovici-Laiș și asociația pe care o conducea. Am fost bucuros să-l ascult în Aula Magna a universității clujene vorbind nu doar despre date istorice, în care era un depozit fără sfârșit, ci despre cel socotit de creștini cel mai mare filosof medieval - Moses Maimonide. A fost instructiv să-i urmăresc argumentarea în favoarea cunoașterii gândirii deschizătoare de epocă a unui învățat ce reunea cercetări de drept, religie și medicină, subordonate preocupării de codificare a iudaismului. Pe rând, înțelegeam mai bine, din expunerea de atunci a lui Shlomo Leibovici-Laiș, Mishne Torah (The Repetition of the Torah), Sefer ha-Mitzvoth (The Book of the Commandments) și mereu invocatul The Guide of the Perplexed, dintre scrierile reprezentative ale lui Maimonide, la care, știm bine astăzi, chiar Toma d'Aquino și teologia germană de început s-au raportat ca la un izvor de idei. Dincoace de toate, se poate spune că, la rândul său, prin cultura și manifestările sale,
Shlomo Leibovici-Laiș confirma că iudaismul este o concepție cuprinzătoare asupra lumii.
Marea pasiune a lui Shlomo Leibovici-Laiș a rămas, însă, istoria. Aceasta din multe rațiuni: istoria era viața trăită, era, în bună parte, viața la care el însuși participase ca actor semnificativ, era chiar viața sa, și era ceva de care evreii au depins mai mult decât alții. Istoria postbelică a fost preocuparea de căpătâi a lui Shlomo Leibovici-Laiș, iar, în ultimii ani, el a fost fericit să-și vadă publicat doctoratul susținut la prestigioasa universitate Bar Ilan, cu întregiri, sub titlul Evreii din Româania față de un regim în schimbări 1944-1950 (Tel Aviv, 2013). Este cartea care, în virtutea soartei, îi încheie acțiunea, lăsând de acum loc doar memoriei. Dar și această carte, ca și cele anterioare ale lui Shlomo Leibovici-Laiș, constituie, prin conținutul și nivelul ei foarte ridicat de documentare, un eveniment.
Cartea intervine într-un subiect înconjurat de clișee și de interpretări fără suport, precum aceea că evreii au fost toți, cu trup și suflet, pentru regimurile instalate după 1945 în Europa Centrală și Răsăriteană, de care ar fi beneficiat în voie. Ea intervine într-un subiect insuficient cercetat în România. Zăbovirea în arhivele perioadei atrage deocamdată prea puțini istorici de profesie, încât defrișările vin anevoios. Ea intervine într-o țară care a jucat un rol aparte - nu numai pentru că avea a doua comunitate evreiască, ca mărime, din Europa, dar și pentru că sionismul românesc a fost mai amplu, iar România a fost țară de tranzit spre Eretz- Israel. Ea intervine într-un subiect cu mulți actori în viață, care pot avea, firește, optici variate.
Dar chiar în acest cadru, ce impune exigențe uneori dificil de conciliat, cartea lui Shlomo Leibovici-Laiș dă imaginea complexă și dinamică, factualizată și argumentativă, asupra perioadei 1944-1950, despre o comunitate evreiască prinsă în arcul unei alternative dificile: reafirmarea autonomiei comunității și continuarea emigrării spre Israel sau integrarea într-un regim la a cărui construcție a pus umărul în acea perioadă. Vechea dilemă a evreilor europeni - „autonomia sau asimilarea?" - revenea în formă nouă. Shlomo Leibovici-Laiș reconstituie pas cu pas, moment de moment, istoria evreilor români ca parte a istoriei țării și a politicii internaționale și dă o scriere de neocolit pentru cei care scriu istoria postbelică a României. Cartea atestă că evreii au fost, la rândul lor, parte a istoriei faptice petrecute, cu soluțiile, avantajele, sacrificiile, reprimările și oportunitățile unei perioade de schimbări rapide de regimuri (p.120-136).
Pe acest fond, sunt multe consemnări ale autorului demne de reținut. Bunăoară - notează Shlomo Leibovici-Laiș - „în cursul anului 1947, aproape că nu era tărâm de activitate evreiască care să nu fi luat avânt grandios. Activitatea evreiască în general și cea sionistă în special a atins culmi necunoscute în România și este îndoielnic dacă asemenea activitate intensă a avut loc cândva în alte țări" (p.147). Unele evocări ale lui Shlomo Leibovici-Laiș sunt lămuriri ale lucrurilor până la capăt: „evreii au sprijinit <Frontul>, adică pe comuniști, nu pentru că erau de acord cu ei fără rezerve, ci din cauză că <partidele istorice> nu și-au schimbat atitudinea față de evrei, nici măcar în condițiile politice care nu le lăsau de fapt nici o șansă de a-și continua existența"(p.187).
Alte evaluări, bazate, ca toate celelalte, pe documente, dau, de asemenea, de gândit: „viața evreiască s-a desfășurat în această perioadă cu greutățile inerente schimbărilor de regim, dar fiecare pas dușmănos a dat impresia că pe tărâmul antisemitismului nu s-a schimbat nimic" (p.277). Se știe că Alia (emigrarea spre Israel) a fost mai deschisă în România decât, de pildă, în Rusia, iar explicația cărții merită reținută: „majoritatea evreilor erau de origine burgheză, erau tradiționaliști și nu se potriveau noii ordini sociale. Anii de foamete au îngreunat serios economia românească. Fiecare loc de lucru eliberat, fiecare locuință părăsită, orice avut rămas de pe urma celor plecați puteau ajuta la rezolvarea unor probleme de moment. Demonstrațiile neîntrerupte ale maselor de evrei, care cereau necontenit permisiunea de emigrare, au fost incomode pentru un regim care suporta numai manifestații organizate de regim" (p.337). Atrăgând mai întâi pe cei cu pregătire generală, apoi, tot mai mult, titrații și personalitățile intelectuale, Alia a devenit în România emigrația unei comunități, încât, „după cinci ani de reînmugurire și o scurtă înflorire, viața evreiască și autonomă în România a încetat să existe" (p.480).
Gândindu-mă la destinul personalităților angajate în cauze publice, îmi venea adesea în minte o veche maximă evreiască: „Dumnezeu ne va ajuta, numai că trebuie să stabilim: cine îl ajută pe Dumnezeu ca să ne ajute?". Eu cred că oameni ca Shlomo Leibovici- Laiș l-au ajutat pe Cel de Sus în opera-i grandioasă, încât, de oriunde ar fi, au rațiuni să-și privească cu mulțumire parcursul vieții și faptele, în fața cărora noi, aici și acum, ne înclinăm cu aducere aminte, prețuire și respect profund.
Cuvânt la Reuniunea de Comemorare a lui Shlomo Leibovici-Laiș, Tel Aviv, 12 august 2014
