Deviza „merge și așa" s-a relaxat, dar se acceptă cu suficiență „este bine, căci ce altceva?". Au trecere iarăși evaluări de complezență (precum, altădată, se luau felicitări la ocazii drept evaluări de stare!), sau pur convenționale, impuse prin consensul celor care au apucat o șansă nesperată. Un nou conformism anesteziază minți și paralizează instituții.
Se confundă copios competentul cu cel care strânge lauri sau funcții. Prin parole umflate despre calificarea unor inși, se sugerează că aceștia vor schimba lucrurile, pentru ca, nu peste mult timp, sub constrângerea faptelor, să se recunoască eșecul.
Alt neajuns este de fapt o prejudecată - aceea că doar indivizii pot urni lucrurile. Ea duce la un autoritarism de operetă, atribuit fals „democrației" („eu îmi doresc...", „eu am decis...", etc.), ridiculizat de mult în alte țări. Se așteaptă, altfel spus, soluții dintr-un individualism despre care se știe că nu are cum să le dea.
O convingere răspândită este aceea că doar biografia scurtă ar fi capabilă de schimbări în jur. Această ideologie a fost lansată de partidele venite la putere în 2004, când s-a vrut înlăturarea unor concurenți și, întrucât aceștia erau mai pregătiți, s-a apelat la biologie: „să vină mai tinerii!". Și au venit tineri dintre cei puțin pregătiți și mai docili, cum s-a vrut, de altfel! Apoi, scriitorii cu operă trebuiau marginalizați - ceea ce s-a făcut cu teza după care ar fi vorba de „generații epuizate". Iar legea educației din 2011 a pus capacul, eliminând sute de specialiști, în numele aceleiași ideologii de mult infirmate. Comprimarea iresponsabilă a industriei a continuat astfel cu aducerea în față a amatorilor, care aplaudă, desigur, vacantarea posturilor. O „gândire aproximativă" face ravagii în descrieri de stare, evaluări, proiecte și împiedică din capul locului ieșirea la liman.
Asemenea neajunsuri, prejudecăți și ideologii nu favorizează nicidecum inovația, creația și necesara schimbare. Și totuși! Oricum s-ar privi lucrurile, de schimbare și de creația ce o face posibilă este astăzi nevoie acută.
Să privim realitatea în față. În mod sigur nu se confirmă parafraza „eu creez, deci exist", lansată de John S. Brown pe umerii lui Descartes. Nimeni pe lume nu creează tot timpul, nu în fiecare clipă este nevoie de creație și nu orice creație se validează. Ne trebuie însă inovații și creații măcar pentru a schimba stările de lucruri, iar proba o avem în ceea ce trăim.
Suntem după o tranziție de fapt plină de restanțe, într-o dezvoltare cu pete albe și o modernizare prea ocazională, precum și în fața înfruntării amânate a globalizării, care, împreună, compun o situație ce pretinde cotitura. Schimbarea lumii se face simțită din multe direcții și trimite în același punct. Se poate continua în fel și chip în viață, dar la un anumit nivel - desigur jos. Fiecare este liber să creadă că lucrurile sunt în ordine, dar, pe cei mai mulți, dificultățile vieții îi smulg repede din confortul unei astfel de interpretări. Indicatorii - de pildă, ponderea lucrătorilor în populație este mai mică decât oricând, emigrația mai mare, dorința primă este de fapt plecarea, investițiile externe s-au redus, calificările au intrat în declin, penuria de idei este evidentă, valori îmbrățișate cu entuziasm firesc în 1989 sunt luate în răspăr - sunt de fapt indicatorii unei situații ce nu poate înainta fără riscuri.
Este nevoie perceptibilă de schimbare și, pentru aceasta, de creație - nu doar de creație punctuală, ci și de creație ce schimbă sisteme întregi care compun societatea. În definitiv, nimeni nu poate proba că vreun sistem dă rezultate - în raport nu cu un ideal, ci cu nevoi pământești. Nici sistemul economic (neatrăgător pentru investiții, cu randament modest și venituri la coada Europei, într-o țară cu potențial), nici cel administrativ (birocratizat și umplut de diletanți), nici cel juridic (despre care aflăm acum, de la fostul președinte al țării, că este infuzat de ofițeri acoperiți, iar de la responsabili că în tribunale sunt „parteneriate" cu forțe din afara justiției!), nici cel politic (ce întreține iluzia că pluralismul este deja democrație, iar legitimarea de prisos), nici cel cultural (obsedat mai mult de trecut), nici cel al educației (debusolat de ani buni), nici cel extern (cu reprezentanți în urma cărora România contează și mai puțin) nu sunt puse pe direcție. Mai nou, însăși valoarea libertății și a demnității persoanei, pentru care s-a luptat, în 1989 și nu numai, este relativizată imprudent și fără priceperea mecanismelor dreptului. Instituții destinate să o apere, sunt împinse să o ia pe nesimțite în regie. Nu ar fi timpul să se gândescă în orizontul schimbărilor indispensabile în aceste sisteme, prin crearea unor soluții mai bune? Nu ar fi cazul ca, în asemenea condiții, schimbarea să devină prioritate?
Să risipim mai întâi ceața ce înconjoară creația. Câte confuzii elementare nu sunt „oficiale": este creativ, căci uite ce bine formulează! este creativ, căci știe să se descurce! este creativ, căci se ridică deasupra! Fiecare caz este, însă, cu totul altceva decât creație.
Un proeminent pedagog al timpului nostru, Howard Gardner (Five Minds of the Future, The Harvard Business Press, Boston, 2008) a propus reflecția lămuritoare asupra creației ce duce la schimbare. El urcă - de la interpretarea psihologilor, după care inteligența creativă se vede în găsirea de semnificații (ale unui cuvânt, ale unei imagini etc.), prin cea a lui Edward de Bono, care o echivalează cu „depășirea cadrului", și prin optica „rezolvării de probleme" - la interpretarea proprie. Conform acesteia, creație este atunci când „se trece dincolo de cunoașterea și sintezele existente, pentru a pune noi întrebări, a oferi noi soluții, noi cadre ce depășesc genurile existente sau configurează altele noi" (p.156). Cu alte cuvinte, creația înseamnă schimbare de reguli și, până la urmă, de sisteme - în cunoaștere și în organizarea de acțiuni.
Creatorul nu diferă de ceilalți sub aspect cognitiv (în definitiv, nu cultura muzicală îl deosebea pe Mozart de contemporani!), ci prin îmbrățișarea altui drum. În mod normal, creatorul este nemulțumit de ceea ce i se prezintă ca muncă, interogații, răspunsuri, standarde, reguli. Chiar dacă i se oferă ocazia de a se mulțumi cu ceea ce este, el perseverează în a căuta alte soluții. Sub o condiție, totuși, hotărâtoare: civismul. Se poate spune - subliniază Howard Gardner - că atunci când la oamenii din fruntea comunităților lipsește conduita civică, atingerea altor scopuri ale societății se dovedește anevoioasă. Între altele, „o persoană incapabilă de respect sau gata de acte din afara eticii poate otrăvi repede o întreagă comunitate" (p.166). Nu este oare momentul de luare aminte?
Ce este de învățat, acum, din cea mai temeinică abordare a creației ce duce la schimbare? Am în vedere câteva aspecte.
Va trebui să se învețe cum se ajunge la realitate - cea din trecut și cea de acum. Câtă vreme nu se distinge între perorații și opinii responsabile, între opinii și fapte, discuția este stearpă. Atât timp cât logica se încalcă la tot pasul și nu se asumă că adevărul trece prin argumentele celor implicați, iar justiția prin demnitatea fiecărui cetățean, mai este de parcurs un drum lung până la realitate, respectiv la adevăr și la justiție.
Însăși conceperea creației este de revizuit. Va trebui făcută astăzi o dublă ieșire - din impresionism, ce găsește creații în tot felul de agitații, și din concretism, ce nu distinge înnoirile de improvizații - spre alt orizont. Va trebui acceptat că numai unele performanțe sunt creații, că doar anumite organizări le pot genera și că abia atunci când se schimbă benefic sistemele ce condiționează viața oamenilor se poate vorbi la propriu de creație.
La noi, piedicile puse creației intervin mai nou la tot pasul. Ca ilustrare, volumele nu mai contează în actuala „contabilizare" a lucrărilor în instituții de cercetare, decretându-se capricios drept creație articole sfertocultivate și conformiste! Odată ce s-a prăbușit cadrul criticii de întâmpinare și al discutării publice a scrierilor de orice fel, evaluările au devenit întâmplătoare și subiective. Apoi tot felul de experți de mucava, stând iarăși, prin revenirea la punctul mort, părăsit în 1989, în fruntea unor instituții, își impun criteriile de care sunt în stare.
Nici afinitățile politice, nici vârsta, nici sexul, nici altceva, în afara pregătirii, capacității de efort și înzestrării, nu hotărăsc cine creează. Nu dă vreun rezultat spectacolul marginalizărilor orchestrate din umbră și, simetric, al bătutului cu pumnul în piept pentru isprăvi aparente. Nici o țară care s-a reformat sub deviza demnității persoanei, a libertăților și drepturilor imprescriptibile, nu a dat curs unui asemenea spectacol. Totdeauna se află în piață noi feudali fără merite, veleitari ce promit și delatori exersați; trebuie ca vocea lor să conteze?
Normalizarea presupune comunicare în viața publică, care este altceva decât informarea șchioapă de astăzi sau șueta aproximativă pe întrebări de obicei rău formulate. Comunicarea începe efectiv cu deschiderea temelor majore ale vieții de zi cu zi și ascultarea opiniilor rivale - după dictonul democratului: „nu voi conteni să combat opinia ta, dar voi fi gata să fac orice pentru ca tu să poți să o exprimi public și să o aperi". Când este luată la propriu, comunicarea nu se reduce la transmiterea de știri, nici la conferințe de presă, nici la comunicate și nici la discuții televizate. Atunci și numai atunci se ajunge la comunicare când orice participant poate pune în discuție pretenții - de inteligibilitate, de integritate, de adevăr, de justețe - admise în mod naiv și obține lămuriri, justificări și, mai ales, probe pentru ceea ce se pretinde că este adevărat și pentru ceea ce se pretinde că este just. Atunci când cel care vorbește și cel care ascultă pot trece fără opreliști în rolul celuilalt! Altfel spus, atunci când fiecare are șansa de a promova relatări, de a pune întrebări și de a da răspunsuri, de a apela la vorbire și la replică și de a încheia cu propuneri și solicitări. Doar în acest fel, nimic din ceea ce este de interes public nu rămâne sustras tematizării, iar discuția are șanse să se încheie după ce argumentul mai bun a prevalat.
Doar cultivarea unei comunicări lipsite de piedicile ce se află, la noi, în însăși înțelegerea de mult depășită a comunicării, poate pune în mișcare cetățenii și comunitățile. Încurajarea, pe acest fundal, a inovației și a creației ce induc schimbări efective ale sistemelor, este însăși soluția la problemele României actuale.
