Zăpezile de altădată și ninsorile de acum

Zăpezile de altădată și ninsorile de acum
„Unde sunt zăpezile de altădată?”, un vers devenit celebru, extras dintr-o baladă a poetului francez Fr. Villon care inspiră și un titlu al unei piese de teatru a scriitorului D. Solomon, ne provoacă o trimitere a gândurilor și a memoriei noastre sensibile în trecut, în istorie.
Pentru mai multe informaţii de ultimă oră vizitaţi pagina principală ZIUA DE CLUJ

Aceste „zăpezi de altădată", percepute de astă dată ca fenomene meteorologice, au marcat sensibilitatea oamenilor din trecut atunci când ele au fost în cantități mari, au fost neobișnuite în derularea ciclurilor anotimpurilor, când au înspăimântat pe omul trecutului care, la rândul lui, le-a notat în însemnări accidentale, lapidare, pe marginea cărților religioase. Percepute ca și calamități, ca fenomene excentrice de la acest ciclu temporal, ca fenomene extreme, cum le denumim noi astăzi, ele intră în prezent într-o istoricoasă retorică a încălzirii globale și ne fac proba că și acum câteva sute de ani au fost astfel de fenomene pe care omul le-a traversat. Turbulențele și fenomenele aferente ce țin de calamitățile naturale au fost dintotdeauna, tot așa cum perioadele de încălzire globală au alternat secular sau multisecular cu cele de răcire globală. Istoria ne transmite acest lucru dacă știm să chestionăm inteligent trecutul și să nu fim prăpăstioși în datele unui ecologism isteric și fatalist.

O serie de însemnări lapidare din trecut, redactate de oamenii trecutului, mărturisesc despre viscolele şi zăpezile mari de altădată: „Să se știe că în 1740, 17 februarie, a fost viscol preamare"; „Să se ştie că într-acest an, 1740, a fost iarnă foarte mare, încât au murit multe dobitoace. Şi au fost şi vijelie cu furtună prea grea încât mulţi oameni au murit, care pe unde i-au găsit"; „Să se ştie de când a căzut iarna cea mare cu trei viscole, care au fost ajuns omătul până prin streşini, 1783"; etc.

De foarte multe ori, fenomenele naturale percepute ca şi calamităţi au fost asociate regimurilor politice pline de adversităţi, conducătorilor sau autorităţilor politice ce au guvernat rău și iar în cazul conducătorilor buni, fenomenele naturale au fost benefice, fructuoase și benefice oamenilor. Astfel, la 1708 s-a notat faptul că în ţinutul Hunedoarei a fost ger mare care era asociat adversităţilor provocate de regimul de ocupaţie al armatei imperiale austriece care făcea rechiziții obligatorii de produse alimentare şi supunea comunităţile la munci grele în favoarea acestei armate. S-au notat, în acest sens, lapidar, următoarele: „Era ger şi nemţi în ţară".

Guvernările bune erau însoţite de un climat natural favorabil omului. Astfel, un text de cronică transfigurat literar în proza sadoveană menţionează: „De când s-a urcat Măria Sa, Ştefan [cel Mare], pe tronul Moldovei şi stihiile naturii s-au îmblânzit, ploile cădeau la timp şi zăpezile erau îmbelşugate." Acest reglaj transcedental dintre fenomenele naturale şi destinul colectiv al oamenilor din trecut transmitea convergenţa dintre „conducători buni" şi „vremuri bune", sau invers, dintre „conducători răi" şi „vremea rea", plină de calamităţi.

Iarna şi ninsorile de azi, în comparaţie cu „zăpezile de altădată", aduc în percepţia oamenilor amplificări spăimoase, exagerări fără istorie, adică fără seamăn. Pe acest front anti-zăpadă de astăzi, pe această scenă a războiului-teatru anti-zăpadă se perindă două categorii de actori: actorii mass - media şi actorii politici.

Cei dintâi, reprezentaţi de crainice şi reporteri, prezentatori de buletine meteo, interpreţi şi analişti de ocazie, transmit cu o perseverenţă greu de egalat calamităţi naturale sau prognoze apocaliptice într-un ritm „zilnic şi cotidian". Toţi aceşti televizioniști livrează la ore fixe spaime şi îngrijorări pe care le percepem şi le înghiţim în doze adictive şi aditive, în cadrul unui fenomen de intoxicare în masă. Noi devenim consumatori dependenţi de spaime, de incertitudini, fatalităţi şi profeţii abominabile la fiecare oră de telejurnal. Seara, după orele 22, devenim consumatori de filme „horror", ca şi cum întrega lume şi natură au devenit un imperiu al răului, al fricii, al Apocalipsei. Toate acestea sunt asamblate într-un teatru grotesc şi cu o butaforie demențială.

Aceste spaime şi acest rău universal ni se transmit cu voci „hăituite" de televizioniste-crainice care parcă sunt împinse din spate de cineva, de un uragan care se apropie, dar şi cu vocile „gâtuite" ale reporterilor ridicol şi teatral amplasaţi în viscol sau în inundaţii şi care, cu voci „sufocate" de viscol, rezistă în vânturile Bărăganului ca să rupă câteva cuvinte din gâtlejul invadat de vântoase şi curenţi reci. Toate acestea etalează o imagine înspăimântătoare a lumii în care ne aflăm. Cred că în spatele interesului de marketing al senzaţionalului, aducător de rating şi de bani, s-a instalat o subtilă şi diabolică orchestrare manipulatorie a spaţiului social. Transmiţându-se frică, spaime, apocalipse în doze de dependenţă, corpul social înfricoşat devine mai fragil, cu o psihologie colectivă precară şi, în consecinţă, uşor de manipulat în așteptarea salvatorului, fie el personificat de monstrul golemic produs de mass-media, fie de o persoană aşteptată politic, mântuitoare şi aducătoare de „linişte" care este specifică totalitarismului şi adversară încrâncenată a democraţiei.

Actorii politici ai teatrului zăpezilor sunt reprezentanţi de guvern, de miniştri şi de cei aflaţi în gestionarea ţării. Dincolo de orice opţiuni, sensibilităţi, afilieri politico-partinice trebuie să acordăm guvernului şi prim-ministrului, de acum şi dintotdeauna, un anume respect şi ascultare în condiţiile în care ei, care au responsabilitatea ţării, duc o sarcină grea pe care nu o are oricare cetăţean. Trebuie respectate deciziile lor şi, de foarte multe ori, nu trebuie invidiaţi cu acea ură proletară eternă faţă de stăpâni pentru poziţia lor de prim-miniștri sau de miniştri, poziție care pe cât de onorabilă, pe atât de dificilă este. Din acesat motiv, prim-ministrul Sorin Grindeanu, ministrul de interne Carmen Dan, ministrul transporturilor Răzvan Cuc, primarul general al capitalei Gabriela Firea trebuie apreciaţi datorită preocupărilor lor de a se lupta cu zăpada şi viscolele. Preocupările şi prezenţa lor în această iarnă, venită din Sciția, sunt de remarcat, fapt ce consolidează respectul faţă de demnitari, autorităţi, conducători, pentru că indiferent de simpatiile partinice facem parte din acelaşi „film" numit România.

Aşa cum este specific democraţiei sau jocului şi relaxării democratice, nu putem să ne reprimăm anumite note perceptive ironice faţă de actorii politici în războiul cu zăpada. În amplasarea lor într-o anumită scenă politică pe care se joacă spectacolul luptei cu iarna, putem detecta un adevărat „teatru cu măşti". În general, măştile miniştrilor apar foarte grave şi marţiale. Trebuie să spunem că atunci când vrei să fii serios nu trebuie să fii neapărat încruntat. Ca nişte adevăraţi premianţi (premierea fiind învestirea lor ca prim-miniştri şi miniştri), de curând laureaţi, ei şi-au asumat o faţă gravă, dorind să pluseze percepţia lor ca oameni adânc implicaţi în problema zăpezii. Prim-ministrul Sorin Grindeanu, cu o sprânceană încruntată ce intră în dezacord cu zâmbetul involuntar și greu de stăpânit este dublat de o voce sentenţioasă şi gravă. Ministrul de interne, Carmen Dan, comunică o faţă împietrită şi o privire de maximă severitate a „femeii-bărbată" ce trimite spre Xenia, amazoană, luptătoare dintr-un serial de televiziune cu o tematică din lumea antică. Gabriela Firea-Voluntari de-Misia, cu aceeaşi figură severă şi serioasă, are numai certitudini în comunicările sale şi, deopotrivă, își supralicitează rolul prin figura unei zeiţe a Mâniei care destituie şi pedepseşte. Cu toate acestea, se pare că această mască i-a jucat feste întrucât, dincolo de etalarea permanent meritocratică, afirmând că niciodată Bucureștiul nu a fost mai dezăpezit ca în acest an, intră în contradicţie cu „sine se". Mai exact, deşi dezăpezirea a fost... dezăpezită, totuşi, acest primar general a cerut închiderea şcolilor şi universităților conduse de rectori aldo-pesedişti (Universitatea Tehnică şi Universitatea de Științe Agricole). Această complicitate partinică nu include Universitatea din București care este condusă de un rector fost ministru tehnocrat. Ministrul transporturilor, Răzvan Cuc, cu o figură pufoasă, de soldat neinstruit, parcă de curând trezit din somn, este angajat şi el în destituiri „înalt" comandate. Ai impresia că toți aceștia compun o brigadă artistică a unui SRL de partid care joacă o scenetă mobilizatoare, după un scenariu de „Agitprop" în fața ţării şi a „marelui vizir" de partid.

Trebuie să fim convinşi - aşa cum ne învaţă istoria - că aceste calamități naturale sunt ciclice sau imprevizibile și au fost întotdeauna depăşite de oamenii trecutului, care au fost şi ei înspăimântaţi, dar poate mai puternici şi mai optimiști decât noi, cei de astăzi. Tocmai de aceea, nu trebuie să devenim isterici, ridicoli şi „originali" atunci când ne încordăm împotriva naturii. Să citim seara înainte de culcare pagini de istorie trăită de oamenii trecutului şi poate devenim mai tonici, mai nedepresivi şi mai neînspăimântați pentru că „zăpezile de altădată" sunt ninsorile de acum.

⇒ Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte ZCJ.RO pe FACEBOOK şi pe Instagram

loading...
Loading...
Comenteaza