O lume în care se crede, aproape curent, că numai ce este palpabil este real, că adevărul şi binele ţin de contexte, iar exemplele epuizează conceptele. Semnul este încurajator căci ne aminteşte de tradiţia Filosofiei: cum Hegel arăta, filosofia este, într-un sens, una cu istoria ei, iar această istorie conţine şi momentele de filozofie propriu-zisă, nu numai de reflecţii ce nu şi-au găsit încă orizontul. Nu numai că ne aminteşte, fie şi indirect, de marea filosofie, dar ne şi obligă să ne interogăm asupra posibilităţii şi importanţei acesteia în zilele noastre.
Prin natura ei, filosofia evoluează - de această dată împotriva ultimului Hegel - prin multiple filosofii, aşadar plural şi ca urmare a iniţiativelor individualităţilor. Filosofiile rămân opere individuale, oricât de mare este importanţa interogaţiilor şi argumentărilor într-un grup de investigaţie. De aceea, fiecare dintre cei care s-au angajat, oarecum profesional şi biografic, să elaboreze filosofie (din nefericire, cei mai mulţi dintre aceştia se mulţumesc să fie profesori de filosofie şi prea puţini filosofează!), este chemat, cu atât mai mult în „Ziua Filosofiei", să se expliciteze şi, poate, să se legitimze. Natura individualizată a filosofiei te obligă să începi, fără nicio emfază, cu ceea ce faci sau nu faci sau nu poţi să faci tu însuţi.
Împărtăşesc o opinie despre filosofie (pe care nu o detaliez aici) care mă face să consider că reflecţia asupra ceea ce este în jur, reflecţia asupra sensului istoriei şi reflecţia asupra sensului vieţii sunt de adus la unitate. De aceea, îmi permit să spun că, de pildă, istoria relevantă a României confirmă că sincronismul rămâne, cuprinzător vorbind, soluţia, dar sincronismul are nevoie de reflexivitate şi, eventual, reconstrucţie. Suntem după „cotitura culturală" a lumii civilizate, care a însemnat mai multe „cotituri" filosofice (hermeneutică, acţională, comunicativă), şi înaintea unei „corecturi" a secularizării. Ca un alt exemplu, unificarea europeană se dovedeşte a fi soluţia pentru a păstra continentul nostru în competiţiile, inclusiv culturale, ale epocii pe care o trăim, dar această unificare trebuie acum regândită depăşindu-i „deficitul demografic" şi reafirmându-i „finalitatea" de început. Sau, ca o altă ilustrare, în lumea trăită a vieţii sunt astăzi multe presiuni la a convinge oamenii că viaţa se epuizează în consumul ocaziilor, iar asumpţiile culturii clasice (onoarea, devoţiunea, iubirea celuilalt) ar fi deja în contratimp cu prezentul. Or, se dovedeşte, cu toate argumentele realiste, că sensul vieţii este o problemă cu sens oriunde şi oricând. În sfârşit, ca o altă ilustrare, trăim, cum s-a spus deja la începutul anilor nouăzeci, noi valuri ale democratizării, iar convingerea că problemele lumii în care trăim se dezleagă cu adevărat în mod comunicativ câştigă teren. Oricum ar sta lucrurile, două fapte sunt limpezi. Numai dacă devine mai mult decât un ansamblu de proceduri de alegere periodică a reprezentanţilor, anume o „formă de viaţă", şi se alimentează cultural din tradiţii de etică a vieţii publice, democraţia nu va ceda teren autoritarismului, inclusiv aceluia ce profită de democraţie. Pe de altă parte, numai dacă cei care comunică se asumă pe sine cu tot ceea ce au de promovat în societate, democraţia rezistă.
Se observă, chiar şi numai din aceste exemple simple, că - împotriva impresiei după care filosofia şi-ar fi pierdut locul în cultură şi rostul - este nevoie de filosofie, chiar şi pentru a găsi dezlegări la alternativele de viaţă în faţa cărora ne aflăm. Filosofia este, desigur, ştim bine de tradiţia ei, şi explorare, consolare, anamneză, creaţie şi configurare. Pentru timpul în care trăim ea este, cum a fost şi pentru Platon, Bacon, Hegel, Heidegger sau Habermas, şi dezlegare de probleme de viaţă ale oamenilor. În Ziua filosofiei, pe drept şi salutar propusă de UNESCO, se cuvine să ne amintim argumentul deja clasic: şi când cineva respinge filosofia, o face în numele unei filosofii tacite, care, la rândul ei, se impune chestionată.
