Ion Cristoiu îşi publică volumul scris la Cluj, considerat "anticomunist" şi ţinut la sertar 35 de ani

Ziaristul Ion Cristoiu, acum la revista de istorie "Historia", a publicat mai întîi în Amfiteatru și în Suplimentul literar și artistic al Scînteii Tineretului, mai apoi, ani de zile, înainte de 1989 fragmente dintr-o Istorie a literaturii proletcultiste, din România , acestea constituindu-se în „propunerile" sale pentru o istorie a literaturii române de după 1948.

Volumul, care însuma circa 2000 de pagini, a fost predat editurii Eminescu în 1985. Deşi o parte importantă apăruse în presă, volumul n-a putut vedea lumina tiparului pe motiv că e anticomunist. Au trecut 27 de ani. Despre cartea lui Ion Cristoiu, anunţată la vremea respectivă ca un eveniment, nu s-a mai auzit nimic. Din prefaţa la cele 80 de pagini ale Historia Special, evz.ro a aflat că maestrul ne pregăteşte o surpriză.

"Voi publica volumul predat editurii în 1985, împreună cu referatele de care am făcut rost după 1989, documente semnificative despre îndrumarea culturii din anii respectivi", spune Ion Cristoiu pentru Evenimentul Zilei. "Voi anexa memoriile subsemnatului şi ale lui Valeriu Râpeanu, directorul editurii Eminescu dinainte de 1989, despre epopeea cenzurării acestei cărţi. Deocamdată, mai finisez ici colo, din punct de vedere stilistic doar, şi caut prin biblioteci ilustraţia adecvată. Sper s-o văd tipărită peste câteva luni. Probabil până la vară, pentru că este o lucrare monumentală. Sunt hotărât să o public şi pe banii mei. Aventura acestei cărţi poate fi şi ea foarte interesantă".

Totul a pornit de la o lucrare de doctorat ratată. La terminarea facultăţii, în 1971, am rămas asistent, la Cluj, la Socialism ştiinţific. După obiceiul pămîntului de atunci, m-am înscris la doctorat cu tema „Politică şi literatură după 23 August 1944". Tot după obiceiul pămîntului, puteam să mă rezum la confecţionarea unei lucrări din citate şi clişee. Serios cum sînt, prost de serios chiar, m-am apucat să citesc şi să fişez tot ce a fost literă scrisă şi publicată între 1947-1953. Doctoratul l-am ratat pentru că profesorul mi-a spus că cel mai important moment al lucrării este banchetul de după şi mi-a mai precizat nişte norme didactice, potrivit cărora nu trebuia să dau curs talentului meu de publicist.

Cum aţi făcut documentarea cărţii?
M-am mutat în presă, la Bucureşti, dar am continuat să citesc. Chiar a fost o problemă documentarea. Unele ziare şi chiar romane erau la fondul special. Romanele despre Tito, de exemplu, nu se mai puteau citi de către oamenii obişnuiţi. Mai existau ziare şi cărţi la un fond şi mai special, unde nu avea acces decât directorul Bibliotecii Academiei. Erau cărţile unor dizidenţi. Am început să public în revista Amfiteatru, şi am avut succes, pentru că eu am analizat unele mecanisme din epocă de pe poziţii obiective. În anul 1981 m-am mutat la "Scânteia tineretului" şi am început să public serialul. Mă pot mândri prin faptul că eu sunt primul care a avut curaj să dea citate din Petru Dumitriu, un mare scriitor care fugise din ţară prin anii '60. Este adevărat, numindu-l „P. Dumitriu".

Aţi citit multă maculatură, cum aţi reuşit?
Multe dintre cărţi şi broşuri erau groaznic de plicticoase. Altele conţineau secvenţe de comic involuntar, pe care le-am folosit în cărţile mele de proză satirică. Perioada m-a fascinat. Am citit în reportajele vremii cum un ţăran, un grăjdar, de exemplu vine acasă şi copiii îl întâmpină cântându-i „Slavă lui Stalin". Aşadar, am dus cartea la editură şi ea nu a apărut deşi apăruse în serial toată, în publicaţiile partidului. Anul acesta, am zis că, dacă tot mă îndrept spre bătrâneţe, hai să o public. De pe poziţiile mele. Pentru mine comunismul rămîne un simplu fragment de istorie. Marx spunea că omenirea se desparte de trecut rîzînd.

Ce conţine revista „Historia Special" scrisă integral de dumneavoastră?
În revista Historia Special, am studiat fenomenul luptei împotriva duşmanului de clasă. Împotriva duşmanului se lupta cu arma caricaturii, dar şi cu arma plutonului de execuţie. M-am referit, de exemplu, la Procesul bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, desfăşurat în septembrie 1952 şi soldat cu cinci condamnări la moarte a unor oameni nevinovaţi, reabilitaţi chiar de Nicolae Ceauşescu.
Oamenii aceştia fuseseră executaţi pe motiv că sabotaseră darea la timp a salariilor sau că defăimaseră utilajele venite din URSS. Salariile nu fuseseră date la timp din cauza comunismului. Lipseau banii. iar utilajele sovietice nu funcţionau, pentru că erau proaste. În loc să recunoască, am greşit, ca în cazul canalului, comunismul îşi justifica slăbiciunile prin prezenţa duşmanului de clasă.
Toţi cei care au scris după 1989 scriu despre comunism tot ca nişte propagandişti bolşevici. Eu doar disec greşelile sistemului în sine. În Rusia au apărut cărţi bune despre duşmanul de clasă pentru că acolo acesta chiar a existat. La noi el trebuia neapărat introdus în literatură. Cea mai proastă poezie este cea despre Tito, Truman. Scriitorii nu credeau în ce scriau. Au şi dreptate acum când spun că au fost dizidenţi, pentru că chiar erau. Interesant este că în cazul duşmanilor de clasă, al bandiţilor din munţi, poporul îi descoperă şi îi sancţionează, nu trupele de intervenţie... Dar să ne întoarcem la odiseea cărţii. O depusesem şi nu apărea. Suntem prin 1985.

Aveaţi o poziţie foarte bună...
Şi cu toate astea mie nu mi se spunea nimic. S-a întâmplat atunci ceva tipic românesc şi din acest motive eu afirm că anticomuniştii bat câmpii. În cultură era şef Ion Traian Ştefănescu. Eu mă plângeam că nu -mi apare cartea şi aceste nemulţumiri au ajuns şi la I.T. Ştefănescu, care mă cunoştea. De exemplu prin 1968, când eram student la Cluj, noi, studenţii facultăţii de Filosofie de la Cluj, organizam un simpozion de profil. Referatul meu, ca şi celelalte, au fost trimise la Centrul Universitar. Al meu era singurul care nu dădea citate din Nicolae Ceauşescu. Nu pentru că eram dizident, ci pentru că Nicolae Ceauşescu de după 1965 criticase cultul personalităţii.
Între timp lucrurile se schimbaseră, dar eu nu aflasem. Lui Ion Traian Ştefănescu i s-a părut interesant studentul Cristoiu, despre care cei de la Cluj spuneau că e căpăţînos şi nu acceptă modificări. M-a chemat atunci la el, la Bucureşti, era preşedintele tuturor studenţilor şi m-a convins. De atunci m-a simpatizat, deoarece, tip deştept fiind, aprecia personalităţile mai originale. Acum în 1985, el m-a chemat la Consiliul Culturii în legătură cu cartea mea. S-a făcut că nu ştie despre ce este vorba. Eu i-am spus despre carte şi el o avea pe birou cu referatele care o însoţeau.
Atunci Ion Traian Ştefănescu a început chiar să îmi citească despre cartea mea, dintr-un referat pe care îl avea pe birou. Apelase la acest truc pentru a vedea obiecţiile mele, deşi funcţia nu-i permitea aşa ceva. Pentru că şi el credea în această carte, să se mai facă patru referate de către oameni importanţi ai partidului şi de către marele critic Şerban Cioculescu. Apoi s-a hotărât să mai studiez şi perioada 1944-1947. De aici o întârziere pentru că eu m-am apucat serios să citesc perioada. Am mai scris 1000 de pagini. Cartea tot nu a apărut. Şurubul s-a mai strâns şi am renunţat atunci. După 1989 am făcut rost de carte şi de referate. Le voi pune în carte.

Valeriu Râpeanu: „Adevărata carte de sertar din România"

Când Ion Cristoiu a început să publice în paginile Suplimentului literar şi artistic al Scînteii Tineretului „propunerile" sale pentru o istorie a literaturii române de după 1948, destul de repede s-a observat un interes neobişnuit din partea publicului. Dar nu numai a celui care forma atunci „lumea literară" ci şi a celor care treceau dincolo de ea.

Pentru că şi unii şi alţii retrăiau sau descopereau fapte legate de o epocă pe care o cunoscuseră, dar nu în toate articulaţiile, motivaţiile şi subterfugiile ei. O epocă în care literatura încetase să existe în afara cărţilor semnate de G. Călinescu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Barbu, Zaharia Stancu sau de poeziile lui Nicolae Labiş...

Era clar că cei ce au respins cartea ştiau că Istoria nu trebuie să apară. Imaginea obiectivă pe care o dădea asupra unei perioade a literaturii române nu era în nici un fel dorită.

Şi astfel cartea lui Ion Cristoiu a devenit prima - adevărata carte de sertar din România.