REPORTAJ Puiu Paşca, omul care a „luptat” împotriva comunismului prin poker. A “golit” de bani gestionari, activişti, miliţieni şi securişti

REPORTAJ Puiu Paşca, omul care a „luptat” împotriva comunismului prin poker. A “golit” de bani gestionari, activişti, miliţieni şi securişti
Cu un picior amputat, el trăieşte acum într-un cărucior, la Centrul de găzduire temporară a oamenilor străzii de pe strada Oaşului.

Personaj legendar al vechiului Cluj

Când vorbim de Puiu Paşca, vorbim în primul rând de o pagină de o culoare incredibil de vie a Clujului, pe care generaţiile actuale nu şi-o pot, măcar, închipui. Un personaj straniu, cu degete fine de chirurg, şi cu o minte „brici", care la masa de joc a câştigat şi, de regulă, imediat după aceea a şi cheltuit, cu aceeaşi dezinvoltură, averi incredibile.

Turnee făcute departe de ochii şi urechile vulgului, în plin comunism, cu complicitatea autorităţilor corupte ale vremii - miliţieni, securişti, activişti de partid, jurişti - cu toţii stăpâniţi de Marele Viciu. Şi jocurile se desfăşurau itinerant, din oraş în oraş, iar Puiu, ca super-vedetă, s-a bucurat ani de zile de toate privilegiile unei astfel de ocupaţii: hoteluri scumpe, valută la discreţie, femei frumoase, ţigări şi băuturi fine.

Indiferent că jocurile se numeau poker, bridge, şeptică, 66, şeptică americană, 21, la toate acestea Puiu Paşca era maestrul necontestat din anii `60, iar supremaţia lui s-a întins până aproape de 1990, când a început şi decăderea acestuia. Dar, recunoaşte el, parcă pokerul i-a fost cel mai aproape de inimă, dintre toate jocurile de noroc...

Să-i menţionez şi pe câţiva din amicii săi, morţi cu toţii, pentru o mai bună imagine a acelei epoci, Puiu Paşca fiind, practic, ultimul boem al vechiului Cluj, atât de diferit de cel „incolor", de azi. Mono (veteranul puşcăriilor, un adevărat care dădea impresia că scârţîie din toate încheieturile), Papazu (bandit, fost coleg de celulă cu antrenorul Victor Piţurcă pe vremea când fostul fusese condamnat pentru jocul de barbut, ucis de Titi „Profesorul" pentru o pereche de bocanci), Brătescu (vestit pierde-vară, un Marlon Brando de centrul Clujului, cuceritor ieşit din comun, cu sute de „trofee" în palmares, mai ales din rândul doamnelor de elită ale oraşului), Mitică (celebru bătăuş, detronat după decenii de dominaţie cu o simplă lovitură de kung-fu de către Mişu „Kaizer"), Harko Jeno, zis „Creierul" (vânzătorul statuii lui Matei Corvin unor italieni, prin anii `80, care mărturisea despre sine că are atâta „vrăjeală" în el încât, dacă vorbeşte câteva minute unei uşi închise, aceasta se deschide singură), "Bogart" - "Regele Hoţilor" (omul cu 565 de ani, acumulaţi, de condamnări şi doar 21 efectuaţi) şi mulţi, mulţi alţii.

Întoarcere, în cărucior

Puiu Paşca. O pagină din viaţa oraşului vechi, astăzi „muribund", împreună cu personajele lui, după cum aproape mort a fost însuşi Puiu, înainte de Paştele acestui an, când s-a prezentat de unul singur la Centrul de găzduire temporară a oamenilor fără adăpost de pe strada Oaşului. A apărut acolo, cu ambele picioare cangrenate, ţinând în mâini două pungi, şi-n ele întreaga lui avere: colecţia sa numismatică şi câteva haine... direct de pe asfalt, unde trăia de vreo câţiva ani de când şi-a pierdut casa.

A fost salvat în extremis de către medici, aceştia fiind nevoiţi să-i amputeze piciorul stâng şi să se lupte din răsputeri să i-l salveze şi pe celălat. După cum povestea domnul Alin, asistentul social al centrului, personalul s-a dat de ceasul morţii să facă ceva pentru el, transportându-l la UPU, de unde medicii l-au dus direct la operaţie. Omul se afla de ani de zile pe străzi şi se zvoneşte că şi-a pierdut casa după ce nişte cunoscuţi l-au „combinat" obligându-l să o vândă pe o sumă derizorie, ca să-şi procure cu toţii băutură. Astfel, gerurile îndurate prin ganguri şi şederile nesfârşite în vânt şi ploaie, pe zidul vechiului „Croco", (fosta cafenea, pe locul căreia se lăfăie acum, nesimţitoare, o bancă) şi-au arătat, până la urmă, colţii.

Acelaşi domn Alin mi-a mai declarat că după ce Puiu a scăpat cu bine şi s-a familiarizat cu locul, a tot încercat să-i adune - conform vârstei acestuia, de 69 de ani - ceva vechime în „câmpul muncii", doar-doar i-o încropi vreo pensie. Însă efortul său a fost zadarnic, Puiu tăcând mâlc, nedeclarând nici măcar o zi de muncă undeva - în afara vechimii din „zona" jocurilor de noroc - trecând şi peste acest aspect, ca peste atâtea altele din viaţa sa, cu superioritatea şi nepăsarea unui ins „nemuritor", indiferent la mizeriile cotidiene.

Cu aceeaşi superioritate îl priveşte şi pe semnatarul acestor rânduri, dar şi celelalte două persoane aflate lângă noi, printre care şi un medic de renume, sprijinitorul său devotat şi discret de-o viaţă. Nesperat de vorbăreţ, Puiu, omul căruia în treizecişicinci de ani de când ne ştim nu am reuşit să-i smulg mai mult de două-trei fraze despre sine, e pus acum, în sfârşit, pe povestit. Semn bun, înseamnă că am să pot transcrie câteva frânturi din fabuloasa lui viaţă - pe care o ţine secretă cu străşnicie. „Mi-a fost atât de dor de oraş, încât l-am rugat pe un coleg de la centru, asistat ca şi mine, să-mi împingă, pe jos, căruciorul, pe distanţa de şase kilometri, până-n centrul oraşului, ca să mai respir şi eu un pic de aer de Cluj", îşi începe acesta confesiunea. 

Atlet, înainte de a fi pokerist

Ne aflăm chiar în curtea Spitalului Clinic Judeţean, în proximitatea Institutului de Medicină Legală, iar vechiul său prieten - care, din pudoare, mă roagă să nu-i menţionez numele - îl binedispune cu câte un banc, un sfat medical şi bani de ţigări.

De pildă, ultima dată când subsemnatul a povestit cu Puiu Paşca era prin 2013. Atunci, după o deplasare în Ucraina, i-am adus acestuia, special pentru colecţia lui de bancnote şi monede, câteva zeci de grivna. De altfel, el este poreclit „guvernatorul Băncii Naţionale", pentru că puţină lume cunoaşte, precum el, atât de multe lucruri despre bani şi, de asemenea, puţini clujeni au deţinut o colecţie atât de valoroasă cum a fost a lui.

N-a uitat episodul cu grivna şi - impulsionat totodată de prietenii săi - îmi permite să stau în preajmă, abandonându-şi suspiciunea faţă de mine, ce părea să se fi eternizat. Acum sunt parte din „decor" şi nici nu crâcneşte când îi fac, rapid, două fotografii, chiar aşa în cărucior, cu piciorul amputat . Odinioară, când l-am fotografiat pentru un capitol dintr-o carte de reportaje în care figura şi el, deşi întreg şi sănătos, m-a înjurat de mama focului.

Îmi spune acum, privind spre clădirea IML, parcă special pentru a-mi stârni curiozitatea: „Aici, am jucat poker până şi pe masa de autopsie, cu un vechi prieten, Voştinaru, prin anii `60, când la subsoluri erau locuinţe sociale şi el locuia în clădire împreună cu maică-sa..." Îl rog să detalieze, dar trece rapid peste subiect, cu aerul unei vedete rock, iar la insistenţele mele mă ameninţă că opreşte fluxul mărturisirilor, dacă vreau să aflu mai multe decât doreşte el să-mi spună...

Iar prietenii lui, asemeni unor doici, sar repede şi îl liniştesc. Totul, pentru ca întreprinderea noastră să aibă succes, iar Puiu să rămână pentru "posteritate" şi cu propriile mărturisiri, nu numai din poveştile altora... Aştept cuminte, ştiind că Puiu, asemeni dascălilor severi - dar cu suflet mare - dacă-l las în „legea" lui, voi ajunge să aflu amănunte pe care nu bănuiam să le aflu vreodată. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Însă până atunci, prietenul său, medicul, începe să-mi povestească de perioada copilăriei lui Paşca, petrecută împreună „în cartierul Andrei Mureşanu, în apropiere de Calea Turzii, pe atunci atât de pustie şi necirculată, încât ne puteam da cu sania, la nesfârşit, pe ea."

 Apoi continuă: "Puiu s-a născut la Bucureşti, unde se aflau atunci părinţii săi, şi cred că atunci a luat pentru prima dată cărţile de joc în mână. Tatăl lui era medic veterinar din Cluj şi mama nu ştiu ce slujbă avea, dar ştiu că era sălăjancă. Ţin minte că ulterior, prin anii 1957 - 1958, când se mutase cu familia înapoi la Cluj, Puiu era polisportiv: făcea atletism, lupte şi rugby şi se antrena de mama focului în curtea casei cu un disc şi o suliţă."

„Omul ăsta a luptat, în felul lui, împotriva comunismului..."

Ne depărtăm puţin de Puiu, ca să-l „bârfim" în voie şi-l lăsăm să se bucure de aerul şi soarele din curtea Institutului de Medicină Legală, împreună cu colegul de la Centrul pentru găzduirea oamenilor străzii. Îmi spune medicul, imediat ce nu putem fi auziţi: „Îl cert tot timpul pe Puiu pentru că nu scrie. Dacă ar face-o ar ieşi nişte romane incredibile. De pildă, la un moment dat, prin anii `70, a fost intervievat la celebra emisiune de atitudine civică de pe atunci, <Refelector>, unde realizatorul l-a întrebat cum poate trăi, dacă nu munceşte niciunde. La care Puiu i-a răspuns, dezarmant: <Din ce trăieşte orice om, cu mâncare>. În orice caz, un lucru e cert: toate greutăţile din ultimul timp nu l-au făcut să-şi piardă umorul şi speranţa într-un viitor mai bun, de aici şi atitudinea lui încrezătoare."

Suntem nevoiţi să ne întoarcem lângă Puiu, fiindcă acesta nu mai are răbdare. Vrea să plece, să vadă oraşul, şi-şi calculează minutele care i-ar fi necesare să le petreacă pe drum, cu căruciorul, până în centrul Clujului. Îl rog să-mi vorbească puţin despre „meserie" şi pe câtă lume a învăţat celebrele lui trucuri, de pe urma cărora a făcut şi a distrus averi. Răspunde, misterios, cu aceaşi superioritate: "Trucurile nu le mărturisesc nimănui, fiindcă am făcut greşeala asta de-a lungul timpului şi lucrul ăsta s-a întors împotriva mea: învăţăceii au încercat să facă ghiduşii cu mine, uitând că-s mai bandit decât ei. Oricum, meseria se fură, nu se învaţă..."

Îl întreb apoi despe perioada sa de turnee, în compania celebrului Nae „Pocheristul", unul dintre cei mai cunoscuți „meseriaşi" ai tuturor timpurilor de la noi, care se pare că trăieşte încă, la Timişoara. Răspunde, răstit: „Mă stresezi cu nervii, întrebându-mă de ăsta. E o jigodie. Nu m-a „făcut", că l-am mirosit imediat, când a încercat să mă fure la „părţi" (n.r. - când făcea cuplu cu el). El băga câştigul într-o căptuşeală a hainei, astfel că din 10 - 10, acesta se făcea 13 - 7 pentru el, sau 12 - 8, aşa mă ciugulea."

Între timp Puiu se pare că şi-a pierdut deja complet răbdarea cu noi şi îi face semn colegului să-l ducă. Fac o ultimă încercare, aproape disperată, de a mai afla ceva: îl întreb ce-are de gând să întreprindă după ce se vindecă. Îmi răspunde, ezitând: „Vreau să ies, desigur, când mă fac bine, şi să-ncep o viaţă nouă. Dar până nu ating acest lucru, nu iau nicio hotărâre. Sigur că-mi doresc să plec de acolo, unde sunt tot felul de <regii artistice>, dar deocamdată n-am ce face, rămân."

Şi la un semn al său - aducând oarecum cu cel al unui rege către valet - prietenul său urneşte căruciorul, depărtându-se, încetişor, de noi. Sunt mulţumit, totuşi, că, în ciuda informaţiilor destul de schematice, fugare, am reuşit să-l abordez pe Puiu. Poate o să am noroc altă dată să aflu şi alte lucruri, mai picante decât cele de astăzi şi care să facă parte - precum atâtea alte poveşti adunate de către subsemnatul - dintr-o istorie a Clujului vechi. Pe care - aşa cum arătam înainte - prea puţină lume îl mai ştie, aşa cum a fost el de fapt...

Şi îmi amintesc o părere a doi clujeni, recentă, referitoare la Puiu, transmisă unui prieten comun de către aceștia, foştii poloişti Adam Şandor şi Radu Dobariu, „fugiţi" în America prin anii `80: „Omul ăsta chiar a luptat, în felul său, împotriva comunismului. Noi n-o să-l lăsăm de izbelişte şi o să-i cumpărăm, cât de curând, un cărucior electronic şi o să-l ajutăm, de asemenea, cu cele de trebuinţă. Fiindcă Puiu Paşca este o legendă a Clujului - şi o legendă nu are voie să se stingă chiar aşa, în mizerie..."

Comenteaza