Se spune că a fost odată o țară atât de frumoasă, încât până și păsările își schimbau cântecul când îi treceau granița. Numai oamenii nu mai aveau glas.
La cârma ei se înghesuiau să o guverneze niște domni cu piepturile pline de medalii și mințile pline de goluri.
Vorbeau limba țării ca pe o limbă străină: puneau virgule unde nu era nevoie, acorduri unde nu era logică și idei unde nu era nimic. Când citeau un discurs, alfabetul își cerea concediu medical. Ce să mai vorbim despre scris? Gramatica era în șomaj tehnic permanent.
Dar, guvernanții aveau o calitate rară: nu știau nimic și erau absolut convinși că știu tot. Vorbeau apăsat, rar și puțin. În schimb, erau veșnic încruntați, apăsați de problemele țării, pe care numai ei pretindeau că știu să le rezolve. În fiecare dimineață se călcau pe pantofi, ca să ajungă primii la tron. Nu pentru că iubeau poporul, ci pentru că tronul era singurul loc unde prostia părea înaltă.
Între timp, oamenii care știau carte stăteau la coadă…, nu la putere, ci la răbdare. Profesorii își înghițeau cuvintele, inginerii își desenau viitorul pe șervețele, medicii vindecau fără să fie ascultați, iar antreprenorii învățaseră că statul îi privește ca pe niște copaci: buni doar câtă vreme mai pot fi scuturați. Mulși prin taxe și împovărați de poveri tot mai mari, tratați după principiul: „cel care are mai mult trebuie să plătească mai mult, pentru că are de unde.”
În sala mare a Palatului Guvernării se țineau ședințe lungi despre merit. Nimeni nu îndrăznea însă să invite meritul. Ar fi încurcat ierarhiile. Cei pricepuți erau prea competenți ca să fie acceptați. Puneau întrebări. Aduceau soluții. Demonstraseră că se poate. Erau un pericol. Unii îi numeau chiar trădători sau puciști, fiindcă îndrăzneau să gândească.
În schimb, nepricepuții aveau o solidaritate de fier: fiecare îl promova pe celălalt, ca nu cumva să apară cineva care să observe diferența dintre valoare și funcție. Erau cei mai utili, fiindcă cei care gândeau cel mai puțin vorbeau cel mai mult. Și spuneau întotdeauna exact ce trebuia auzit de o guvernare incompetentă.
Și astfel, țara devenea tot mai săracă, dar discursurile tot mai bogate. Fiecare sărăcie era botezată „reformă”, fiecare greșeală, „viziune”, iar fiecare eșec, „context internațional”.
La un moment dat, Dicționarul Explicativ al Limbii Române și Gramatica și-au făcut bagajele. Au oftat și au plecat împreună din țară. Unul răspundea de scrisul corect, celălalt de vorbitul corect în limba unei patrii pe care toți pretindeau că o iubesc.
Bunul-Simț plecase cu mult înainte.
Când ultimul copil și-a întrebat bunicul de ce oamenii cei mai învățați nu conduc țara, bătrânul a zâmbit amar și i-a răspuns: ”pentru că, dragul meu, într-o pădure de cioturi, primul copac este considerat obraznic.” Și, se spune că împărăția încă există. Nu duce lipsă de șefi. Duce lipsă de exemple.
Morala: Nu orice om care urcă la tribuna guvernării înalță și o națiune. Când cei care nu stăpânesc nici limba țării ajung să-i scrie destinul, poporul ajunge să vorbească tot mai puțin despre viitor și tot mai mult despre supraviețuire.
Iar când competența este alungată și mediocritatea este ridicată la rang de virtute, o țară nu se prăbușește dintr-odată. Se stinge, încet, dinăuntru...
