Cine a fost şeful miniştrilor comunişti, care a candidat în Marea Adunare Naţională de la Cluj

Cine a fost şeful miniştrilor comunişti, care a candidat în Marea Adunare Naţională de la Cluj
Istoricul Vladimir Tismăneanu disecă personalitatea lui Ion Gheorghe Maurer, cel ajuns în Marea Adunare Naţională, şi apoi preşedinte al Consiliului comunist de miniştri, candidând la Cluj.

Motto: “Revolutionarii de profesie sunt niste dogmatici si niste fanatici dezagreabili. … Au suflet, dar pot deveni asasini oricat ar fi de delicati si candizi.”–Petre Pandrea

Atunci cand ni se spune ca tanara generatie de intelectuali romani este dezinteresata de trecutul totalitar, este reconfortant sa vezi ca lucrurile nu stau catusi de putin astfel. Salut publicarea pe “Contributors” a unui articol onest, informat si extrem de necesar despre istoria Institutului de Cercetari Juridice in anii comunismului. Autoarea este Diana Ionescu, doctor in drept la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Numit in fruntea acestui institut in perioada stalinismului dezlantuit, avocatul Ion Gheorghe Maurer (1902-2000) a fost un comunist convins, s-a convertit in revolutionar de profesie inca din anii clandestinitatii, a imbratisat neconditionat crezul utopic bolsevic, a sustinut total si fara rezerve regimul totalitar, inclusiv anihilarea statului de drept prin masuri abuzive si prin incalcarea sistematica a drepturilor omului. Nu a protestat niciodata impotriva Gulagului romanesc, a fost omul de incredere al lui Gheorghiu-Dej si a beneficiat imens de relatia cu dictatorul comunist. A avut conflicte cu Ana Pauker, dar era vorba de chestiuni personale, nu de divergente ideologice sau politice. Leninist consecvent, a facut parte din categoria acelor true believers analizati de Eric Hoffer intr-o carte care ramane de o dogoritoare actualitate. Maurer era presedintele Consiliului de Ministri al RPR si membru al Biroului Politic al CC al PMR in 1963, acum cinci decenii. Era numarul doi in ierarhia dictaturii. In acel an murea in inchisoare Ion Mihalache.

L-a detestat pe Lucretiu Patrascanu. Cinic si arivist, Maurer il invidia pe Patrascanu pentru influenta sa in partid si, mai ales, printre intelectuali. In plus, ca si Leonte Rautu, Maurer a fost steril ca teoretician, nu a scris propriile carti, nu a lasat in urma niciun text memorabil. Numit in fruntea Prezidiului MAN dupa moartea lui Petru Groza in 1958, Maurer a fost instrumentul formal pentru aprobarea variilor sentinte si decizii din epoca (procesul lotului Noica-Pillat, procesul Comertului Exterior, procesul celor acuzati de atacul asupra unei filiale a Bancii Nationale si cate altele). Trecuse printr-o oarecare sperietura in 1958, fusese el insusi acuzat de “discutii neprincipiale”. Stia ca pentru Dej “fluieratul in biserica” nu era o bagatela. Se invatase minte si executa poruncile dictatorului fara sa cracneasca.

Cu aparenta sa senioriala, cultivat si elegant, pasionat de vanatoare, bautor de coniac ultra-select, era ceea ce putem numi un aristocrat rosu. Petre Pandrea, care l-a cunoscut bine, il numea pe Jenica Maurer, veritabilul Lenin al comunismului romanesc: “Pentru postul de Lenin valah a candidat Lucretiu Patrascanu. N-avea stofa nici de Lenini, nici de Stalin. A fost lichidat de Ana Pauker, devenita o … Stalina valaha, cu al sau Beria, nenorocitul de Teohari. A fost lichidata si Ana Pauker, si Luca, si Teohari, si Chisinevschi. A fost lichidat, in a doua repriza, si Leninul valah, Lucretiu Patrascanu, singurul candidat la leninat bastinas. A fost spurcat cu laturi si cu fecale, facut cu ou si otet in comunicatul in care se anunta executia. Cine-i Leninul valah? E un om cu vointa clara, care stie ce vrea si ce face, un om cu o vointa naprasnica, un om jignit de multi, cu complexe de inferioritate si cu supracomplexe, de supra-superioritate (Uberwertigkeitstrumpf). E vorba de Jenica Maurer, vechiul meu amic, Zechkumpane, avocat, amic de bara si de zaiafeturi, de licee militare, de puscarii si de mese imbelsugate…” (“Memoriile mandarinului valah”, Editura Albatros, 2000, p. 150) Tenacitate, vointa de fier, natura neinduplecata si neinduratoare, intransigenta ideologica, abil camuflate prin superficiala pojghita de politete burgheza, acestea au fost atributele personalitatii politice numita Ion Gheorghe Maurer.

A jucat un rol decisiv, impreuna cu Emil Bodnaras si Chivu Stoica, in instalarea la putere a lui Nicolae Ceausescu in martie 1965. S-a trezit tarziu si nu a facut nimic pentru a limita aberatiile impuse de Ceausescu. Maximum de delimitare era faptul ca aplauda mai putin entuziast decat altii. Nu neg ca, intre 1963 si 1968, a sustinut unele reforme interne, ca nu era un maniac al industrializarii fortate si ca respecta valorile culturale. Nu avea inhibitiile penibile ale activistilor necizelati atunci cand calatorea in Vest si a incurajat o politica externa cu unele aspecte autonome. A avut un rol notabil in conceperea Declaratiei din aprilie 1964. S-a intalnit cu Mao Zedong si cu Nikita Hrusciov, a stiut sa apere neutralitatea romaneasca in conflictul dintre cele doua super-puteri comuniste. Avea reale calitati de diplomat, de mediator. A mers la Paris in acel an, s-a intalnit cu presedintele Charles de Gaulle. Vorbea franceza la perfectie, a facut fata remarcabil ca exponent al unei Romanii in curs de vaga liberalizare. La intoarcere, intr-o sedinta de Birou Politic, a avut grija sa-l perie pe Dej si sa compare stilul lui de Gaulle cu acela al despotului de la Bucuresti. Unul dintre putinii sai protejati a fost Gheorghe Gaston Marin. Cand, dupa moartea lui Dej, Ceausescu l-a debarcat de la Planificare, Maurer l-a facut consilierul sau personal. Maurer si Gaston erau apropiati inca din perioada de dupa razboi cand lucrasera amandoi in ministerul condus de Dej. Tot Maurer a obtinut pentru Gaston postul (cu rang de ministru) de presedinte al Comitetului de Stat pentru Preturi.

In plus, avea un real simt al umorului. Se distra copios pe seama activistilor ignari. Ca politician, insa, nu si-a articulat vreodata ideile de o maniera coerenta, nu a fost nici in vis un Imre Nagy al Romaniei.Nu exista niciun motiv de a-l privi altfel decat pe ceilalti potentati ai regimului, de la Gheorghe Apostol la Ilie Verdet, sa spunem. Sofisticarea sa este mai degraba o circumstanta agravanta. Era condescendent si dispretuitor, avea o parere exceptionala despre sine. Singurul om politic pe care l-a pretuit, ii marturisea Laviniei Betea, a fost Dej. Era vorba de fascinatia intelectualului revolutionar pentru proletarul veritabil.

Ca jurist, Maurer a sprijinit statul faradelegii mascata in pseudo-legalitate. Tocmai pentru ca avea aceasta formatie, ar fi trebuit sa spuna “Nu” in multe situatii. Nu a facut-o. Dupa pensionarea din 1974, s-a complacut in lux si privilegii, n-a schitat niciun gest real de sfidare a dictaturii. Nu a fost nici macar un fractionist precum semnatarii “Scrisorii celor sase”. Nationalismul bombastic ii repugna. Obisnuia sa spuna, auto-ironic: “Sunt german dupa tata, francez dupa mama, dar eu sunt roman get-beget”. S-a despartit de prima sotie, cu care a avut o fiica (cel putin asa se spunea). Cea de-a doua sotie, Elena (Lilica), era obraznica, inculta si dominatoare. O lasa sa-si faca mendrele si, de fapt, o ignora. Din cate stiu, ruptura cu Ana Pauker, a fost legata de suspiciunile acesteia privitoare la trecutul Elenei Maurer si nicidecum de cine stie ce divergente politice. O cunoscuse pe Lilica la tenis, sport “decadent”, iar vigilenta Ana se intreba: “Cine stie ce serviciu i-a plasat-o in brate?” (informatie de la o persoana aflata candva in anturajul Anei Pauker). Evident, Maurer a cautat ulterior sa se prezinte drept un anti-stalinist avant la lettre. Nu a fost, era o nascocire, o fictiune.

N-a avut prieteni, a murit in deplina solitudine. Un cunoscut intelectual care l-a vizitat spre sfarsitul vietii imi povestea despre un Maurer decrepit, traind intre vase murdare, mobile delabrate si mult praf. Fiul sau, Jean, a facut Liceul German, apoi a studiat fizica la Universitatea din Bucuresti. Are doua fiice cu prima sotie, Dana Gavrilovici. L-am cunoscut relativ bine, era modest, agreabil ca persoana, inteligent, complet diferit de un Nicu Ceausescu. Tatal sau s-a opus oricarei cariere in UASCR.

Biografia politica a lui Ion Gheorghe Maurer a coincis cu meandrele comunismul romanesc. A imbratisat de tanar miturile staliniste si le-a sustinut pana la prabusirea dictaturii, acum 24 de ani. A esuat in marele sau proiect intelectual, scrierea unei carti despre “Marx si lumea de azi”. A denuntat in 1968 “acele mult prea triste si prea urate fapte”, adica faradelegile comise de Securitate, dar nu a a actionat pentru a resuscita statul de drept. S-a opus unui proces al lui Alexandru Draghici. A fost unul dintre stalpii statului de nedrept (Unrechtsstaat). Era constient de imensa minciuna pe care se baza sistemul, dar nu a facut nimic spre a o destrama. Se spune ca in momentul ungerii lui Ceausescu drept urmas al lui Dej, Maurer l-ar fi indemnat: “Orice s-ar intampla, fereste-te sa ai sange pe maini!” Un sfat intelept pe care nesabuitul Ceausescu a decis sa-l ignore.

Cum a fost posibila convertirea unui om inteligent si rafinat precum Maurer la utopia leninista? Cum a putut el accepta dominatia unor politruci rudimentari si resentimentari? Raspunsul il gasim, probabil, in cartea lui François Furet despre pasiunea revolutionara de stanga in veacul XX. Maurer a fost un antifascist, a identificat rezistenta impotriva nazismului (si in Romania a legionarismului) cu cauza sovietica. A intonat, mai intai in sotto voce, apoi tot mai strident, mitologia egalitarismului marxist. A trait extazul stangii radicale cu patima. A practicat servitutea voluntara. Inca din anii 30, a aderat, asemeni altor intelectuali de stanga la secta mesianica a comunismului romanesc. Si-a emasculat simtul critic in numele unui ideal abstract si descarnat. A fost convins ca serveste civilizatia. In realitate, a devenit un sprijinitor al barbariei. Nu a avut curajul despartirii de partid, nu s-a delimitat de isteria cultului personalitatii lui Ceausescu. Nu a protestat in scrisori catre Ceausescu, precum un Tudor Bugnariu, impotriva statului politienesc. A preferat sa se bucure de privilegiile acordate unui curtean dezabuzat, dar, in ultima instanta, loial si disciplinat.

Nu a fost catusi de putin naiv. Dupa prabusirea regimului, Maurer a spus lucrurilor pe nume, a recunoscut natura obstinata, perena si persistenta a stalinismului romanesc, ceea ce numesc stalinism pentru eternitate. A ramas convins ca problema se rezuma la Stalin si nu a inteles ca, de fapt, bolsevismul se nascuse din marxism: “… cei care leaga societatea in care am trait noi de gandirea lui Marx si Engels, gresesc. Societatea noastra a fost croita dupa mintea lui Stalin. Noi am trait in stalinism, iar Ceausescu nu a fost altceva decat un Stalin al Romaniei.” (v. Lavinia Betea, “Maurer si lumea de ieri. Marturii despre stalinizarea Romaniei”, Arad, Fundatia Culturala “Ioan Slavici”, 1995, p. 204, subl. mea)

Cu cativa ani inainte de moarte, intrebat daca isi recunoaste vreo culpabilitate, Maurer raspundea senin: “Nu ma pot simti vinovat de nimic de vreme ce eu am crezut ca intotdeauna exista o pozitie progresista si chiar m-am luptat pentru a adopta o asemenea pozitie in perioada respectiva.” (ibidem, p. 242). Imbatat cu elixirul dialecticii materialiste, convins ca progresul istoric (un mit teleologic) justifica oricate abominatiuni, Ion Gheorghe Maurer a trait si a murit fara remuscari, nu s-a cait si nici nu a inteles de ce ar fi trebuit sa se caiasca….

text preluat de pe contributors.ro

Comenteaza