Alin Tișe: „Când mintea ta e în iad, nu deznădăjdui”

Zilele trecute am avut o discuție cu o persoană dragă. 

Mi-a mărturisit că în trecut, în momente grele în care simțea un abandon al sufletului și al credinței, rugându-se într-o biserică, ridicând privirea a văzut pe pereți acestă replică: “când mintea ta e în iad, nu deznădăjdui!” 

Cum să stai cu mintea în iad și totuși să nu cazi în prăpastia disperării? 

Acest text citit și simțit profund i-a adus în suflet și în minte multe răspunsuri la întrebările pe care le avea, dar i-a readus și lumină, speranță și credință. 

Am fost curios să aflu cui îi aparține acestă replică și am citit că Sfântul Siluan, un monah rus care a trăit pe Muntele Arhos, s-a luptat mult timp cu gânduri întunecate, deznădejde și ispite cumplite. Într-una dintre aceste lupte interioare, a primit de la Hristos răspunsul: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.” 

Acesta replică cred că reprezintă esența experienței fiecăruia în credință. Omul trebuie să vadă adâncul propriei căderi (iadul), dar fără să cadă în deznădejde, ci să rămână în nădejdea și iubirea lui Dumnezeu. Iadul nu e doar un loc după moarte, ci și o stare lăuntrică de deznădejde, chin și despărțire de Dumnezeu. A trăi iadul „în minte” înseamnă a fi copleșit de gânduri negre, frici, rușine, vinovăție sau depresie. Îndemnul „nu deznădăjdui” înseamnă că nici în acea stare extremă omul nu trebuie să renunțe la nădejde, pentru că tocmai acolo se poate naște întâlnirea cu harul și puterea de a merge mai departe.

Mintea în iad poate fi citită ca o metaforă a depresiei, anxietății sau crizei existențiale. Mesajul spune că, deși gândurile pot fi întunecate și totul poate părea pierdut, nu trebuie să lași deznădejdea să pună stăpânire pe tine. E un apel la tărie și la încrederea că stările sunt trecătoare.

Iadul minții este locul unde omul se confruntă cu absurdul, suferința și limitele propriei existențe. Însă, tocmai acolo se poate naște sensul, libertatea și adevărata autenticitate. „Nu deznădăjdui” înseamnă: acceptă că suferința face parte din condiția umană, dar nu te lăsa copleșit - e o chemare la curaj și răbdare.

Am trăit în viață astfel de momente în care mintea mea a intrat în întuneric, copleșit fiind de greutățile vieții. Nu înțelegeam atunci de ce tocmai eu și de ce atât de greu. De ce sunt atât de încercat în suferință. Am înțeles după un timp că asta a fost și este salvarea mea: să privești prăpastia, dar să nu te arunci în ea. Să accept că suferința face parte din condiția mea umană, dar prin credință în Dumnezeu să nu o lăs să mă sufoce. Să nu renunț niciodată și să nu îmi pierd speranța și credința. 

Cred că fiecare din noi avem în suflet o scânteie de de lumină, adică credință. Chiar și atunci când ești în cea mai mare întunecime interioară, să nu-ți pierzi nădejdea. 

Cine nu a trăit, măcar o dată, coborârea în propriul întuneric? Cine nu s-a simțit copleșit de greutățile vieții, ca și cum mintea lui ar fi locuit în iad? Și, totuși, tocmai atunci se vede limpede: nădejdea nu moare. Atunci când iadul minții pune stăpânire pe noi, speranța și credința sunt lumina care îl pot străbate.  

Cred că în cel mai adânc întuneric Dumnezeu ne oferă începutul unei noi lumini.