Preşedinţii migratori ai politicii româneşti

Frustrarea pierderii sprijinului colegilor de partid sau incongruenţe politice ori personale cu cei care le-au urmat la conducere au determinat nu mai puţin de nouă preşedinţi de partide post-decembriste să-şi părăsească formaţiunile imediat sau la scurtă vreme după ce au fost debarcaţi din fruntea acestora.

Călin Popescu-Tăriceanu nu este primul şi probabil nu va fi nici ultimul politician care abandonează partidul pe care, la un moment dat, l-a condus. Cel care a deschis seria preşedinţilor-migratori a fost chiar Ion Iliescu. După doi ani în fruntea Frontului Salvării Naţionale (FSN), partid al cărui părinte a fost, Iliescu s-a trezit învins în competiţia pentru un nou mandat de preşedinte, la Convenţia Naţională din 27-29 martie 1992, de cel pe care îl pusese şi apoi îl debarcase din fruntea guvernului, Petre Roman. Acuzând trucarea rezultatului alegerilor, Iliescu, împreună cu susţinătorii săi, a părăsit partidul, înfiinţându-şi un nou vehicul politic, Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN). Iliescu a fost singurul preşedinte-dezertor căruia „trădarea" nu doar că nu i-a adus declinul activităţii politice, ba chiar i-a multiplicat succesele. Partidul nou înfiinţat a devenit în scurt timp şi a rămas până în ziua de azi, cel mai mare partid politic din România, fie că s-a numit FDSN, PDSR sau PSD, iar, sub trandafirii săi, Iliescu a fost ales de două ori preşedinte al României.

Cronologic, al doilea preşedinte-migrator a fost re-fondatorul şi primul preşedinte al PNL, Radu Câmpeanu. În 1993, după trei ani la conducere, Câmpeanu pierde alegerile interne în faţa lui Mircea Ionescu-Quintus. După modelul lui Iliescu, la rândul său contestă rezultatul alegerilor şi mai apoi chiar validitatea Conferinţei Naţionale. Drept urmare, nu după mult timp, înfiinţează un nou PNL şi este nevoie de o decizie a unei instanţe de judecată, care dă câştig de cauză liberalilor conduşi de Quintus, pentru a-l determina să renunţe la pretenţiile de continuator al PNL, făcându-l să-şi redenumească formaţiunea politică PNL-Câmpeanu. Fără vreun succes politici notabil, Câmpeanu avea să revină în PNL abia după zece ani, rămânând în planul secund al politicii.

Al treilea a venit la rând clujeanul Gheorghe Funar. Preşedinte, timp de cinci ani, al PUNR, Funar a pierdut alegerile interne în faţa lui Valeriu Tabără la Convenţia Naţională din 22 martie 1997. La fel ca predecesorii săi, nici Funar n-a putut digera „afrontul", a contestat noua conducere aleasă, drept urmare a fost exclus din partid, la scurt timp înscriindu-se în PRM, unde a ocupat funcţia de secretar general până în 2013, când a încercat o „lovitură de palat", organizând un congres în care a fost ales preşedinte al PRM şi care l-a exclus pe Corneliu Vadim Tudor din partidul pe care practic l-a fondat. Ulterior, Vadim şi-a recuperat partidul tot pe calea instanţei, afilierea politică momentană a lui Funar fiind cel puţin incertă.
Cel care i-a provocat prima înfrângere politică lui Ion Iliescu, Petre Roman, avea să trăiască o experienţă similară. După nouă ani în fruntea FSN, căruia i-a schimbat numele în PD şi l-a înscris în Internaţionala Socialistă (unde Iliescu şi-a introdus partidul pe uşa din dos, fuzionând cu un partid-membru, PSDR), Roman s-a trezit debarcat de la conducere de Traian Băsescu în mai 2001, urmare a unui an electoral 2000 dezastruos pentru PD (7% la alegerile parlamentare şi doar 3% pentru Roman în cursa prezidenţială). Roman părea să fie, în sfârşit, primul preşedinte de partid care acceptă jocul democratic şi înfrângerea la vot. Deşi în momentul anunţării rezultatelor a refuzat să-i strângă mâna câştigătorului, n-a părăsit partidul decât trei ani mai târziu, când şi-a înfiinţat, la rândul său, un nou partid, Forţa Democrată, cu care, după mai mulţi ani fără performanţe electorale, s-a înscris în PNL.

Alt clujean, Andrei Marga, avea să fie preşedinte al PNŢCD pentru mai puţin de şase luni. Marga a fost ales în fruntea partidului la Congresul al III-lea al ţărăniştilor din 19-21 ianuarie 2001. În 2 iunie, acelaşi an, PNŢCD a absorbit Alianţa Naţională Creştin-Democrată condusă de Victor Ciorbea. Neînţelegerile cu fostul premier l-au determinat pe Marga să demisioneze din fruntea partidului în 6 iulie 2001, interimar la comandă şi apoi preşedinte ales devenind... Ciorbea. Nu după multă vreme, Marga avea să se înscrie în PNL, unde abia în martie 2010 reuşea să acceadă în structurile de conducere de vârf, ca membru al Biroului Politic Naţional.

Trasee politice paralele au avut doi foşti preşedinţi ai PNL, Valeriu Stoica, lider al partidului în perioada 2001-2002 şi Theodor Stolojan, conducător al liberalilor între 2002 şi 2004. Odată cu tensionarea relaţiilor dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Călin Popescu-Tăriceanu, cei doi, împreună cu alţi liberali simpatizanţi ai preşedintelui care au abandonat sau au fost excluşi din PNL, au înfiinţat Partidul Liberal-Democrat, condus de Stolojan, care, însă a avut o viaţă extrem de scurtă, fuzionând cu PD, redenumind partidul condus de Emil Boc PDL.

Penultimul preşedinte traseist a fost Victor Ciorbea, şef al ţărăniştilor între anii 2002-2004, el a fost reales preşedinte al PNŢCD într-un congres contestat în instanţă de liderul altei facţiuni ţărăniste, Marian Petre Miluţ. Înaintea alegerilor parlamentare din 2012 Ciorbea a abandonat conflictul cu aripa Miluţ-Pavelescu a ţărăniştilor, s-a înscris în PNL, fiind ales senator.
Devenit lider al liberalilor odată cu celebra „îmbolnăvire" a lui Stolojan, Călin Popescu-Tăriceanu a condus partidul cinci ani, fiind învins, în Congresul Extraordinar din martie 2009 de Crin Antonescu. Iniţial nici el n-a părăsit partidul, rămânând, însă, un constant opozant şi critic public al acţiunilor conducerii PNL. Decizia părăsirii USL luată marţi pare să fi pus capac răbdării fostului premier, care demisionat din PNL, anunţând înfiinţarea Partidului Reforma Liberală, în numele căruia şi-a anunţat intenţia de a candida în alegerile prezidenţiale. De notat că re-fondator, la rândul său, al PNL, Tăriceanu nu este la prima dezertare din partid. Alături de Dinu Patriciu, Horia Rusu sau Radu Boroianu, în 23 iulie 1990, el a provocat prima sciziune în PNL, înfiinţând PNL-Aripa Tânără, transformat mai târziu în PL `93. Avea să fie semnalul declanşator al unui veritabil tsunami care a fărâmiţat pentru multă vreme PNL în nenumărate partiduleţe.

Ar exista şi un al zecelea preşedinte de partid care îşi părăseşte formaţiunea pe care a condus-o pentru a înfiinţa o alta, Traian Băsescu, dar, în cazul lui, înscrierea în noul partid nu s-a produs încă. Înfrângerea lui Băsescu a fost una indirectă. La Convenţia Naţională a PDL din 28 iunie 2012, favorita sa, Elena Udrea, a fost învinsă de Vasile Blaga. Drept urmare, la câteva minute după anunţarea rezultatului alegerilor, Băsescu a făcut cu mâna partidului, printr-o celebră filmare „la perdeluţă", postată pe internet, ocazie cu care a şi anunţat lansarea Fundaţiei Mişcarea Populară, care avea să genereze Partidul Mişcarea Populară (PMP), pe care Băsescu a anunţat deja că vrea să-l „crească" după ce-şi va încheia mandatul la Cotroceni.

În fine un al unsprezecelea politician într-o postură similară ar putea fi, în 2016, Emil Boc, lider al PDL în perioada 2004-2012, pe care doar legea antimigraţie l-a împiedicat să treacă la PMP. Deocamdată, pentru a nu-şi periclita mandatul de primar, Boc s-a înscris doar în Fundaţia Mişcarea Populară.