Remus Câmpeanu: "Fanii lui "U" trebuie atrași din nou spre stadion, fără ei nu putem reuși"

Una dintre figurile emblematice al istoriei Universităţii Cluj a vorbit despre viaţa în culorile alb-negru, despre spiritul "sudenţesc", dar şi despre viitorul "Şepcilor roşii".

Remus Câmpeanu (77 ani), fostul mare jucător al clubului Universitatea Cluj, a vorbit despre situația prin care trece echipa în tricoul căreia a evoluat mai bine de 15 ani. El a rememorat, pentru ZIUA de CLUJ, momentele de glorie din tinerețea sa, finala Cupei României din 1965, partidele cu Atletico Madrid din Cupa Cupelor, dar și experiențele cu doi tehnicieni care au marcat istoria fotbalului nostru: Constantin Teașcă și Ștefan Kovacs. Vă prezentăm astăzi partea a doua a materialului.

Remus Câmpeanu și amintit de doi colegi remarcabili pe care i-a avut la "U". Petre Emil și Ivansuc.

"Erau jucători de rasă. Cunoscându-i, în perioada respectivă, pot spune că aceștia, pe lângă faptul că aveau talent, îți dădeau impresia că vorbesc cu mingea. Balonul asculta de ei altfel decât în cazul celorlalți coechipieri. Petre Emil e născut aici. Ivansuc a trăit în Cluj o perioadă îndelungată, preocupat de o mulțime de lucruri, nu doar cele fotbalistice. Odată ce a plecat de aici, s-a terminat cu el. Dacă l-ar fi interesat fotbalul în aceeași măsură în care m-a interesat pe mine, nu știu cine ar fi putut să-i facă față. Avea niște calități ieșite din comun. Trăia fotbalul, simțea mingea de parcă ar fi fost copilul său. Altfel răspundea atunci când se afla în posesia sa. Mai era Mateianu, dar el nu avea acealeași calități fizice care se regăseau la Ivansuc. N-a avut prezențe în națională, dar pentru el nu a contat. Nici măcar nu era atras de o astfel de oportunitate", rememorează Remus Câmpeanu.

Orice fotbalist visează să îmbrace măcar o dată tricoul Naţionalei. Remus Câmpeanu nu a fost o prezență constantă în prima reprezentativă, dar își amintește cu plăcere de acele momente.

„Am fost convocat de câteva ori în pregătiri, când lotul era lărgit. Urma să participăm la Olimpiadă, probabil cea de la Tokyo, nu mai țin minte exact. În orice caz, am participat la un stagiu de iarnă, iar la final, am fost lăsat deoparte. Erau mulți jucători de valoare. Nu era ușor să te menții la un astfel de nivel. Și astăzi sunt jucători buni, dar au altă mentalitate".

Fostul fundaş al Universităţii revine în prezent. Îl preocupă situaţia fotbalului românesc şi ţine să vorbească despre tehnicieni. „Antrenorii sunt subordonați, pe undeva, finanțatorilor, iar cei din urmă se consideră atotștiutori. Antrenorii acum sunt aici, acum sunt în altă parte, sunt migratori practic. La unii se cer prea repede rezultatele și lipsa de asta de răbdare și continuitate își spune cuvântul. Și, astfel, s-a degradat și această încredere în antrenori. Relația antrenor-jucători e foarte greu de realizat în așa fel încât să fie în folosul echipei", spune Câmpeanu.

Cu Atletico, în Cupa Cupelor

Fostul apărător al „studenților" își amintește de dubla cu Atletico Madrid din sezonul 1965-1966 al Cupei Cupelor. După ce i-au eliminat pe austriecii de la Wiener Neustadter în primul tur al competiției (1-0 și 2-0), „Şepcile roșii" au dat piept cu Atletico în faza optimilor. Confruntarea avea să se încheie cu scorul de 6-0 la general pentru spanioli.

„Când am jucat cu Atletico, Real Madrid era campioana Spaniei și mândria noastră a fost că am avut prilejul de a ne întâlni cu jucătorii de acolo, cu Puskas. El era maghiar și, când a venit să ne salute și să ne ureze succes, ne-a spus că e foarte greu să se producă o minune în fața unui adversar de talia celor de la Atletico. Ne-a zis să nu încercăm să ne apărăm că o să luăm multe goluri. Până la urmă, am jucat și nici n-am făcut-o rău. Am avut și noi câteva ocazii. Ideea a fost să tacticizăm astfel încât să avem posesie, ca ei să nu aibă posibilitatea de a ajunge prea des în careul nostru. Ei aveau o echipă deosebită. Aveau vreo 7 internaționali (în primul „11" al madrilenilor s-a aflat atunci și Luis Aragones, antrenorul care a cucerit titlul European cu Spania în 2008 - n.n). Atacul era extraordinar, iar noi nu aveam experiență. Dar a fost frumos. Am fost mândri că am ajuns să jucăm cu Atletico Madrid", își amintește Remus Câmpeanu.

Rivalităţi locale

Duelul dintre Universitatea Cluj şi CFR a devenit în ultimii ani un derby al orașului de pe malul Someșului. Pe vremuri, însă, această rivalitate nu exista, decât dintre echipa „feroviară": „Nu ne-am întâlnit de multe ori cu ei. Nu ne făceam griji, nu eram cu rivalități. Îi consideram așa cum îi vedeam și pe cei de la Clujana sau Metalul, o echipă unde erau jucători de-ai noștri care nu prindeau primul 11 la noi. Era Adam, dar și alții. 8-9 fotbaliști de-ai lor trecuseră pe aici, dar nu reușiseră să se impună pe plan sportiv. Sigur, ambiții erau întodeauna, dar țineam la ei, le urmăream meciurile și chiar ne bucuram când obțineau rezultate mai bune. Ei, în schimb, jucau mai răutăcios. Motivul a fost reprezentat de faptul că unii veneau de la „U" și nu au reușit să se afirme. Exista sentimentul că au trecut în altă parte și aveau ambiția de a arăta că s-a greșit față de ei", explică Remus Câmpeanu.

Teașcă și Ştefan Kovacs

Fosta legendă din formația „Şepcilor roșii" a lucrat cu mulți tehnicieni remarcabili de-a lungul carierei, printre aceștia numârându-se și Constantin Teașcă sau Ștefan Covaci. „Teașcă întotdeauna avea de împărțit ceva cu jucătorii emblematici, la Pitești cu Dobrin, aici cu Ivansuc. Părea invidios pe anumiți fotbaliști, iar valoarea sa era în strictă concordanță cu înălțimea (era numit și Micul Napoleon din pricina faptului că era mic de statură - n.n. ). Era răzbunător. Poate că sunt și eu subiectiv, dar își bătea joc de jucători în sensul că antrenamentele le făcea în funcție de cum era el bine dispus. A fost un mare teoretician, acolo era imbatabil, dar la antrenament nu se înțelegea cu jucătorii, nu știa să corecteze, ce să asambleze. Să angajeze jucătorii astfel încât defectele fiecăruia să fie completate de calitățile altui coleg, să fie o echipă care să știe ce joacă și ce sarcină are fiecare jucător.

Ştefan Kovacs, în schimb, era altfel. Știa când să te certe și când să te ierte. Datorită lui am ajuns la Universitatea. Pe când mă aflam la Clujana, m-a îndemnat să accept oferta „Şepcilor roșii" și, dacă nu m-aș fi integrat acolo, eram așteptat cu brațele deschise la fosta mea echipă. Țin minte că, odată, am avut un conflict cu un coleg, ne-am și bătut, iar într-o zi ne-a spus „voi doi rămâneți" și ne-a dat câte o palmă fiecăruia, apoi ne-a îndemnat să ne dăm mâna, ceea ce am și făcutm și astfel s-a stins conflictul", îşi aminteşte „Nea Remus", cum îi spun cel care îl îndrăgesc şi respectă.

Cum a ajuns la „U"

Venirea lui Câmpeanu în tabăra „alb-negrilor" a fost plină de peripeții, iar decizia rămâne la echipă a fost influențată și de sfatul unuia dintre frații săi. „Eu n-am vrut să vin, mă uitam la echipa de atunci și nu-mi găseam loc unde să joc. Eram destul de echilibrat în aprecierile celorlalți, dar și în ale mele. Fratele meu mi-a spus, însă, „du-te acolo și pune condiția ca peste un an să-ți dea dezlegare, dacă nu te adaptezi". Jucătorii se mai accidentează, lotul era restrâns și el m-a lămurit. M-am dus acolo și am ajuns titular. Am fost un jucător muncitor, harnic. Mă preocupa viața sub toate aspectele fotbalistice. A fost o echipă de aur: Mureșan Felician, Marcu Paul, Petre Emil, Mateianu, Constantin (nu cel de la Steaua).

Și am jucat la început mijlocaș, Petre Emil era la lotul național și s-a accidentat Costin, fundașul stânga, și de atunci am strâns 15 ani în tricoul Universității. Deci, trebuie să ai și noroc. Trebuie să ai încredere în tine, eu nu eram așa. Făceam comparație între mine și alții și asta m-a determinat să trag tare, să fiu sârguincios și, astfel, am adunat atâția ani la această echipă. Aveam la un moment dat 38 ani și mai puteam să joc, dar eram vicepreședinte la club, mergeam la ședințele Federației, am fost ales și membru în consiliul de administrație al forului de la București și atunci m-am lăsat", a explicat fostul jucător de legendă al Universităţii.

„Au mai fost momente grele în istoria clubului, dar niciodată ca acum"

În încheierea discuţiei, Remus Câmpeanu a vorbit şi despre problemele cu care se confruntă echipa la care a scris istorie. „De când a fost preluată de bucureșteni, de către Walter, s-a stricat totul, nu mai există nici un respect față de spectatori. Acum sunt în conducere câțiva care încearcă să trezească din nou spiritul universitar. Este un proiect bun. Ideal ar fi fost să nu se ajungă în această situație. Au mai fost momente grele în istoria clubului, dar niciodată ca acum. Tinerii care vor veni să joace aici vor trebui să se obișnuiască cu partea de jos. Publicul va avea, la rândul său, un rol important și nu doar el, ci și conducerea, pentru a cultiva, pentru a induce mereu pe teren tinerii, de la diverse facultăți. Aici pot contribui și profesorii de educație fizică. Să dăm un număr de bilete gratuite studenților care au o anumită prestație. Va trebui să se ducă o politică de atașament față de chemarea tinerilor și a studenților la echipă. Să se transforme într-o cutumă, lege. Fanii trebuie atrași din nou spre stadion pentru că fără ei nu putem reuși", a declarat fostul mare jucător al Universității Cluj.

DESPRE REMUS CÂMPEANU:
S-a născut pe 8 septembrie 1938, la Cluj-Napoca, şi, la doar 11 ani, debuta la Dermata Cluj. După ce a făcut pasul spre Universitatea, Remus Câmpeaju a rămas fidel acestui club întreaga carieră. Se află în topul jucătorilor români cu cele mai multe sezoane jucate pentru o singură echipă: 15 ani în alb şi negru. „Nea Remus", cum îi spun apropiaţii, dar şi toţi cei care îl iubesc, a adunat 329 de meciuri şi 15 goluri marcate în prima ligă. A agăţat ghetele în cui în 1976, devenind un an mai târziu preşedinte al „studenţilor", poziţie pe care a ocupat-o până în martie 1989, fiind, şi din acest punct de vedere, unul dintre cei mai longevivi conducători din fotbalul românesc. A rămas şi după revoluţie aproape de „U", revenind chiar şi la conducerea „Şepcilor roşii", ca preşedinte al consiliului de administraţie şi, mai apoi, ca preşedinte de onoare al clubului căruia i-a dedicat întreaga viaţă.