Tradiții unice într-un sat din Cluj: jocul de cărţi de Paşte. Obiceiul are conotaţii biblice

Tradiţiile unice de Paşte din satul clujean Gădălin, unele dispărute, altele adaptate vremurilor noi. Jocul de cărţi, pe morminte, s-a mutat la birtul sătesc!

Duminică dimineaţă, slujba religioasă din prima zi de Paşte a strâns, la biserica de pe deal, întreaga suflare a Gădălinului, localitate cu câteva sute de fumuri, arondată comunei Jucu. Prilej pentru săteni de rememorare a unor vremuri apuse şi mărturisire a regretului pentru că timpurile „moderne" au strivit, asemeni unui tăvălug, tradiţiile care făceau până nu demult, şi la Gădălin, savoarea unei sărbători atât de importante precum Paştele.

Un obicei cu conotaţii biblice

Povestim cu Ioan Mureşan, un bărbat în vârstă de 65 de ani, cu probleme de deplasare, în timp ce şedem împreună pe prispa casei sale, aflată la poalele dealului unde se află biserica şi cimitirul sătesc. Întrebat de tradiţiile din Gădălin faţa i se luminează, dezvelind chipul unui om care, brusc, pare a nu mai avea nicio legătură cu vârsta sa reală, redevenind din nou copil.

Explică acesta: "Odinioară, după slujba din prima zi de Paşte şi după ce luau masa pe la casele lor, oamenii se întorceau în cimitir şi se strângeau pe marginea mormintelor, unde ciocneau ouă roşii, jucau cărţi, în special <douăzeci şi unu>. Totodată, jucau şi <ploţ> un joc specific primei zile de Paşte la noi în sat: un ou - ţinut cu două degete de cineva - era luat la ţintă cu o monedă, iar în caz că moneda se înfigea în ou, aruncătorul lua oul. Însă, dacă moneda îl lovea în degete pe posesorul oului, drept despăgubire, banul era al lui. Astfel se distra lumea, aici..."

Un lucru tulburător: conform etnologilor, jocul de cărţi, practicat pe marginea mormintelor celor dragi - atât de răspândit anii trecuţi în sat - aduce teribil cu momentul biblic în care soldaţii romani, după ce L-au răstignit pe cruce pe Isus Christos, au încins o partidă de zaruri pentru dobândirea cămăşii acestuia! Intervine în discuţie un cumnat de-al lui Mureşan, Ioan Colceriu: "Ca să fim corecţi, jocul acesta, cu oul luat la ţintă, l-am mai întâlnit şi în satul vecin, Vişea, sat trăit în majoritate de maghiari - însă numai acolo. Şi vă rog să mă credeţi că ştiu ce spun, cunosc Valea Someşului ca-n palmă".

"Păcat că era o singură zi pe an, altfel aş fi avut ouă non-stop!"

Ne hotârâm să urcăm dealul, pieptiş, spre mulţimea aflată în interiorul şi-n preajma bisericii, care se-ntinde şi în cimitir. Slujba e pe sfârşite. Acolo îl întâlnim, în persoană, chiar pe campionul absolut al jocului de <ploţ>: Ioan Hărăstăşan, un bărbat cu ten închis, în vârstă de 65 de ani, care trăieşte şi azi din gloria dobândită, deceniile trecute, prin acest joc.

Mărturiseşte el, încântat că a fost remarcat de către „domnii" de la Cluj: "Veneam şi eu cu tinerii din Gădălin care dădeau <ţintă> la ou. Pe atunci aveam o precizie atât de mare şi reflexe atât de bune încât luam oul dintr-un şut, adică înfigeam moneda în el printr-o aruncare de la 20-30 de centimetri. Se întâmpla totuşi şi să-mi pierd banii, însă în general reuşeam să ajung acasă cu 150-200 de ouă câştigate pe durata unei zile de Paşte. Păcat că era vorba doar o singură zi pe an, altfel aş fi avut ouă non-stop".

Lângă noi se află un alt bărbat, în vârstă de vreo 60 de ani, Nelior Miron, care savurează fiecare vorbă rostită de campion. Confirmă spusele bărbatului, dând din cap, adăugând, parcă, un refren, al unei piese muzicale care n-ar fi vrut să se termine niciodată: "Aici, pe locul ăsta, până la Revoluţia din 1989 se juca <douăzeci şi unu> pe bani grei, dădeam cu <ploţ> şi mulţi căpătau lovituri dureroase, cu monede, în degete, când nu nimereau oul. În orice caz, era frumos de tot..."

O abordăm şi pe Irina Bonţidean, o femeie hâtră, în vârstă de 80 de ani. Răsuflând greu, aceasta plusează, într-un limbaj de-a dreptul savuros: "Era, atunci, puhoi de lume în cimitir şi <cărturarii> jucau pe morminte, ciocneau ouă, povesteau, râdeau şi apoi dădeau cu banul la ou. Alta era însă problema: te lovea şi peste mânuri, cum ţinteau oul ăla. D-apoi, între timp totul s-o gătat. S-o terminat toate ce-o fost... Acum <cărturarii> îs în birturi. Şi-n noaptea de Înviere, după ce-or ieşit de la biserică, direct în crâşmă or intrat. Asta-i cel mai <fain> acum. Of, Doamne!"

Jocul de cărţi, de pe morminte, în birtul sătesc!

După ce luăm masa în gospodăria unui localnic, aşteptăm preţ de două-trei ore, ca să fim martorii vechii tradiţii, calchiate, jocul de cărţi mutat în crâşmă. Astfel, la ora 16.00 localul era deja plin-ochi de tineri îmbrăcaţi sărbătoreşte, cu portofelele doldora. Gata să încingă, în numele tradiţiei, jocuri aprige de <douăzeci şi unu>. Şi, fără întârziere, meciurile au început, desfăşurându-se la mai multe mese. Ca-ntotdeauna, se vor întinde până în zorii zilei, desigur, nu fără evenimente deosebite - a se numi bătăi, datorate consumului de alcool - aşa cum se întâmplă îndeobşte în mediul sătesc. Unii dintre ei au venit special, de la Cluj sau de aiurea, special pentru acest joc de cărţi.

Îmi mărturiseşte Cristi, un bărbat în vârstă de 43 de ani: „Aştept un an întreg jocul de cărţi din prima zi de Paşte... Am apucat şi perioada când se juca <douăzeci şi unu> în cimitirul din sat. Era splendid, se <dădea> şi la ou, însă acum jocul de cărţi s-a mutat la birt.. Aici e o competiţie grea, pe bani serioşi. Astfel ne distrăm noi în prima zi de Paşte. În a doua zi se iese la pădure ori la udat, la "mulăceag" (chef, n. red), dar prima zi e dedicată întotdeauna jocului de cărţi".

Referitor la istoria jocului de cărţi de pe marginea mormintelor, istoricul şi etnologul Tudor Sălăgean afirmă că acest element nu constituie o noutate, fiind răspândit în trecut pe scară largă în Câmpia Transilvană. Însă mutarea jocului de cărţi în local, da: "Adaptarea vechilor tradiţii la societatea modernă este inevitabilă. O parte a specialiştilor manifestă sentimente de îndoială faţă de această modernizare a tradiţiilor, însă eu cred că, dimpotrivă, adaptarea obiceiurilor trebuie privită cu optimism, pentru că ea arată ataşamentul comunităţii faţă de acestea: reprezintă o formă de păstrare şi transmitere a lor către noile generaţii, mutându-se de la marginea mormintelor, într-un SPAŢIU SOCIAL, care este în fond cârciuma".

(Articol publicat iniţial în 2015, autor Sorin Grecu)