Dintre bufniţe, în Guvernul Cioloş

Vasile Sebastian Dâncu, sociologul clujean nominalizat în Guvernul Cioloş, este pasionat de bufniţe. El a dezvăluit acest lucru într-un interviu acordat pentru ZIUA de CLUJ în anul 2010. Iată o parte din interviul realizat atunci de Valentin Mălăescu:

- Am înţeles că sunteţi dispus să vă asumaţi "vina" pentru colecţia de bufniţe a procurorului general al României.

Vasile Dâncu: Doamna Codruţa Kovesi ştia că sunt pasionat şi că am o colecţie de bufniţe şi se pregătise să-mi facă un cadou. Avea o bufniţă care mă aştepta la dânsa în birou de mai multă vreme şi unii colegi, prieteni de-ai ei, s-au gândit că ea colecţionează bufniţe şi aşa i s-au tot acumulat bufniţe. Acum rămâne să fac o persuasiune eficientă în următorii ani, ca să-mi revendic unele bufniţe din colecţia dânsei, că dânsa nu colecţionează bufniţe.

- De ce bufniţe?
Vasile Dâncu: Bufniţa Minervei este, într-un fel, simbolul filozofiei, al înţelepciunii, al căutării esenţei din spatele aparenţei. Zbaterea oricărui filozof, a unuia care, prin studii, prin cunoaştere, caută ceva este tocmai asta, a bufniţei, de a vedea în întuneric, de a vedea acolo unde alţii nu văd. E simbolul căutării înţelepciunii. N-ajungem niciodată la înţelepciune, dar acest simbol ne mobilizează.

- Câte bufniţe aveţi?
Vasile Dâncu: Nu le-am numărat niciodată, toate rafturile bibliotecii mele de acasă sunt pline de bufniţe. Am 70-80 de piese probabil, diverse reprezentări ale bufniţei, aduse din diverse culturi. Am câteva piese de colecţie, bronzuri din perioada interbelică sau din perioada începutului de secol, din atelierele de la Paris, dar şi reprezentări, să le zicem mai vulgare, fără mare valoare, dar care sunt tratări ale subiectului. Am obsesia exhaustivităţii, de regulă, şi sunt un colecţionar bolnav, pentru că aş vrea să am toate exemplarele dintr-un gen.

- Mai colecţionaţi şi altceva?
Vasile Dâncu: Nu sunt un colecţionar sistematic, dar colecţionez poveşti - este hobby-ul meu principal - fie că este vorba de poveştile pe care le spun cărţile, poveştile pe care le spun filmele şi, mai ales, cele pe care le spun oamenii. Colecţionez poveşti de toate felurile, apoi fotografii, unul dintre hobby-urile mele vechi, din tinereţe, pe care mi l-am regăsit acum, în liniştea de la Bruxelles, şi am început să colecţionez imagini, pentru că în spatele imaginilor sunt poveşti. Poţi să le scrii, poţi să-ţi imaginezi o poveste din spatele unei imagini. E un exerciţiu de scriitor. Am visat în copilărie să scriu un roman, bine, visez tot timpul asta, e un vis care se repetă şi întotdeauna am încercat, dar n-am avut destulă experienţă. La 20 de ani, ţin minte că i-am spus tatălui meu, care tocmai publicase un volum de versuri, că mă chinui să scriu un roman. Tata m-a întrebat: "Dar ce-ai trăit tu până la vârsta asta?". Păi, eu credeam că am trăit totul. La 20 de ani, dacă ai cunoscut o femeie, dacă ai citit cărţi, ai sădit un copac chiar -făcusem şi asta - terminasem armata şi aveam senzaţia că eu cunosc toată viaţa. Tata mi-a spus o frază pe care o luase, probabil, de la un scriitor sau de la un critic, un teoretician francez: "La 20 de ani este schiţa, la 30 de ani este povestirea, la 40 de ani ai acumulat destulă experienţă ca să scrii nuvele şi romanul este la 50 de ani". Acuma, eu mă apropii de 50 de ani şi, din punctul ăsta de vedere, sunt aproape de roman.

Citeşte interviul complet din 2010 AICI.