Nu-i uşor să vezi „În viaţă". Poate să ţi se pară strident de violent, „urât", făcut anume să-ţi arate numai partea hidoasă a vieţii. Pentru că vorbeşte de ură, de violenţă, de moarte. Pentru că urmele compasiunii se pierd în singurătatea adâncă a eroilor. Pentru că nu-ţi lasă nici o şansă să-ţi imaginezi un „happy end". Filmul întretaie trei poveşti care n-au legătură una cu alta, ci sunt ca nişte ocheade în viaţa unor anonimi. Mama dezmeticită din alcoolism, care-şi aşteaptă, cu casa dereticată, fetiţele înapoi, tânărul cuplu de îndrăgostiţi care se căsătoresc ori băiatul visător, bruscat mereu de mama sa sunt nişte victime sigure ale marii jungle sociale, ale sistemului care nu iartă nici o ezitare, care nu te lasă să slăbeşti ritmul, să fii altfel decât ceilalţi. Şi de aici se nasc traumele, păcatele, dar şi izbăvirile prin suferinţă. Mama nu poate accepta moartea accidentală a fiicelor sale şi face un gest teribil, dar atât de emoţionant, de dragoste şi ispăşire maternă: le dezgroapă şi le îngrijeşte, se „împacă" cu ele. Copilul traumatizat îşi va găsi liniştea abia după ce-şi va obliga mama să-i înţeleagă durerea, fugind de acasă ca pentru a-şi găsi tatăl mort. Tânăra soţie îşi va prelungi dialogul imaginar cu iubitul ei, ucis în bătaie într-un tren, alunecând poate într-o linişte a nebuniei... Ca să se ajungă însă la aceste „soluţii", se suferă. „În viaţă" are o tentă hiper-realistă, dar pare uneori un fel de ficţiune, un coşmar, pentru că e greu de crezut că lucruri atât de atroce se petrec în realitate. Deşi buletinele de ştiri TV seamănă adesea cu intriga din film.
E îngrozitor de „negru", de deznădăjduit, filmul lui Sigarev, deşi aduce, de fapt, un fel de „mântuire" modernă, prin empatie, a omului de azi, incapabil să mai fie atent la cel de lângă el, te zgâlţâie ca să caşti ochii. Nu e „frumos", nu e „monden", nu e nici măcar „tabloid", e numai crud şi sincer.
Piesele lui Vasili Sigarev au fost montate cu un uriaş succes în teatrele din România, printre regizorii care i-au înscenat textele aflându-se Radu Afrim sau Th. Cristian Popescu. „În viaţă", care în ruseşte se cheamă „Jiti", adică simplu şi dur „A trăi", nu mai rulează la TIFF. Dar piesele lui Sigarev se joacă încă în România şi merită văzute. Dacă rezistaţi la şocuri!.
Articol de Gabriel Popovici
