Situația ține de împrejurarea că se înțelege încă superficial „domnia legii" (vezi, pentru detalii, Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2012, pp.146-149). În fapt, statul de drept mai are nevoie de pași, care exced opoziția amintită. Pentru a-i putea face, se cuvine asumat din nou sensul statului de drept și lămurit ce este de făcut.
Se știe că statul de drept a înlocuit în epoca modernă statul deciziilor privilegiate, caricaturizat adesea ca „stat al bunului plac". Prin statul de drept, pe de o parte, puterea autorității a fost limitată de drepturile supușilor și, pe de altă parte, soluționarea litigiilor a trecut în seama legilor. Statul de drept este legat de voința înlocuirii „guvernării prin persoane" cu „guvernarea prin legi". Așa cum Montesquieu spunea, în chestiune este atingerea situației în care „nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile pe care legea nu-l obligă și să nu le facă pe cele pe care legea le îngăduie".
Filosofia germană, cu precădere, a argumentat universalitatea dreptului. Kant, bunăoară, în Metafizica moravurilor (1792), considera statul ca „unire a unei mulțimi de oameni sub legi juridice" (Kant, Scrieri moral-politice, Editura Științifică, București, 1991, p.163), având ca esență funcționarea independentă a puterilor, legislativă, executivă și judiciară, sub controlul „conducătorului universal (care, considerat după legile libertății, nu poate fi altul decât însuși poporul unit)" (p.165). În Spre pacea eternă (1795), Kant se referea direct, numindu-l „republican", la ceea ce numim astăzi statul de drept: „constituția - scria el - care se întemeiază, în primul rând, pe principiile libertății membrilor unei societăți (ca oameni), în al doilea rând, pe principiile dependenței tuturor de o singură legislație comună (ca supuși) și, în al treilea rând, pe legea egalității acestora (ca cetățeni) - este cea republicană" (p. 394-395). Știm că Rousseau a accentuat impactul statului de drept în luarea sub control a acțiunii autorităților prin legi. Hegel a arătat însă, în mereu inspiratoarele sale Principii ale filosofiei dreptului (1820), că statul de drept înseamnă ceva mai mult, anume ridicarea oamenilor deasupra oricăror interese particulare prin „universalitatea" regulii. Nu este, în alte cuvinte, stat de drept acolo unde dreptul este instrumentat de interesul cuiva, oricine ar fi, unde, altfel spus, dreptul nu se poate impune în fața oricărui interes particular. „Pentru a avea gândul dreptului - avertiza cunoscutul filosof - trebuie să fi primit o educație a gândirii și să nu fi rămas în purul sensibil, trebuie să aplicăm lucrurilor forma universalității, și, tot astfel, să ne îndreptăm viața după un universal" (ediția Editurii Academiei, București, 1969, p. 238). Legea se aplică pentru toți și în orice litigiu - în relația cetățeanului cu autoritățile, în relația dintre cetățeni și în relația dintre puterile statului.
Sub aspect istoric, așa cum se observă în constituțiile moderne, ca și în dreptul constituțional, statul de drept a pus, într-adevăr, accente variate. De pildă, reglementările în consecința constituției americane și a declarațiilor Revoluției franceze, sau, în vremurile mai noi, a Declarației universale a drepturilor omului (1948), pun accentul, în mod firesc, pe respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului. Dar accentele nu trebuie să ne împiedice să vedem, împreună cu Hegel, că statul de drept include universalitatea reglementărilor. Acestea îi privesc pe toți cetățenii și toate instituțiile implicate în funcționarea statului.
Soluțiile variate, pe care universalitatea dreptului le inspiră, depind de multe lucruri, inclusiv de cultura civică și buna credință a celor care vor să aplice statul de drept. Dar nici o soluție care vrea să rămână în cadrul statului de drept nu-și poate îngădui să dilueze una dintre relațiile amintite - relația dintre cetățeni și autorități, relația dintre cetățeni și relația dintre ramurile puterii de stat - și, cu atât mai puțin, să îndrepte vreo instituție implicată împotriva celorlalte.
Ce vedem la noi în anii din urmă? Cei care cred că statul de drept este deja realizat comit câteva erori: ei văd dreptul aplicat după ce postulează că doar cei pe care ei îi preferă să aplice dreptul o fac; ei cred că dreptul este aplicat doar după ce anumiți cetățeni sunt penalizați; ei socotesc amestec în treburile justiției orice reflecție publică despre funcționarea justiției și ajung să combată dreptul legislativului de a reglementa orice materie, sub argumentul greșit folosit al îngrădirii independenței justiției. Cazuri dintre cele mai mediatizate în ultimii ani atestă justețea acestei evaluări.
În mod evident, cei care cred că justiția este deja în ordine trec sub tăcere fapte indubitabile: diferența prea mare de soluții în aceeași speță, cu aceleași probe, de la un tribunal la altul și de la instanțele de fond la cele de apel; soluții grave sprijinite pe probe doar verbale, aproximative și neconcludente; soluții redactate defectuos, cu încălcarea logicii elementare și într-un limbaj colocvial; discrepanțe în raport cu CEDO în numeroase soluții; transformarea justiției într-o operațiune în sine, străină de valoarea dreptății; larga suprafață a improvizației în materie de reglementări de drept.
Nu este cazul ca statul de drept să fie luat doar pe cîte o latură a sa (legiferarea, aplicarea legii etc.), opusă celorlalte. Recunoașterea doar parțială a „domniei legii" („legiferăm pentru a impune soluții celor care aplică legea" sau „aplic legea așa cum o pricep" etc.) nu este niciodată justiție. Este însă cazul să cultivăm acea elaborare de legi și acea independență a justiției care să ducă la soluții ce permit să se facă pasul major: trecerea de la proclamarea statului de drept la asigurarea dreptății în litigii.
Trecerea aceasta este parte a unei tranziții mai ample din societate, de care România de astăzi are strictă nevoie. Am în vedere trecerea de la libertatea de inițiativă la economia de piață care aduce dezvoltarea, de la democrație redusă la alegerea periodică a reprezentanților la democrație ca formă de viață, de la liberalismul primar la democrația liberală, de la libertăți la moralitatea publică și de la o politică externă mimetică și de poze, la una bazată pe analiză proprie și inovativă. Apără statul de drept cei care își asumă exigența aplicării reglementărilor de drept și lucrează la ameliorarea acestora și la crearea condițiilor necesare și suficiente pentru ca în litigii să triumfe dreptatea.
Statul de drept care asigură dreptatea în litigii poate fi atins numai printr-un ansamblu de măsuri ce vizează multe laturi. Nu se ajunge nicidecum la stat de drept dacă măsurile sunt doar pe jumătate. Astăzi, în România este încă de luptat, într-adevăr, pentru a face să se recunoască în statul de drept soluția, în locul funestei mentalități „aranjamentul bate regulamentul". Dar ne facem iluzii dacă socotim că numai o parte a societății are de învățat ce este statul de drept și că acest stat face deja dreptate pe cît este nevoie.
Până la dreptate, chiar statul de drept existent mai are de făcut mulți pași. Am în vedere, ca prim pas, lămurirea în mod lucid a stării actuale a statului de drept în România. Este evident că nu dă rezultate autoflatarea ce rezultă din perpetua comparație doar cu exemplele rele din lume.
Apoi, am în vedere, ca măsuri efective: reluarea procesului de reglementare constituțională; refacerea legilor organice; asigurarea coerenței logice și a formulării lingvistice a legilor; scoaterea magistraților de sub desemnarea din partea unei singure persoane; racordarea pregătirii juriștilor la sistemul internațional; eliberarea dezbaterii publice asupra funcționării independente a justiției. Să stăruim asupra acestor măsuri.
O constituție nu poate intra în oricâte detalii. Atunci când un președinte abuzează de constituție, nu este de vină constituția. Nu este realist să se aștepte ca o constituție să îngrădească eficace și în toate direcțiile reaua credință. Constituția 2003 are însă, oricum, nevoie de revizuire. Nu mă gândesc doar la o nouă organizare administrativ-teritorială, care este prea bine cunoscută. Mă gândesc, însă, de pildă, la clarificarea statutului „demnității umane" ca suport al libertăților și drepturilor și la consolidarea acestei valori. Mă gândesc, de asemenea, la lămurirea felului de democrație ce se angajează în societatea noastră. Trebuie asumat că democrațiile sunt, la rândul lor, felurite (vezi, spre edificare, vasta examinare actualizată din Manfred Schmidt, Demokratietheorien, Leske+Budrich, Opladen, 2000, 608 pg.), iar unele (precum „democrația elitelor", „democrația în acțiune" etc.) sunt doar înfundături istorice. Nu există, la propriu, „democrație iliberală", cum s-a susținut recent, dar de la liberalism la democrație este o distanță de parcurs. Concret, sunt de părăsit „democrația oligarhică" a tradiției Europei Răsăritene și „democrația autoritară" cultivată de neoliberalismul epocii, care mențin regiunea în rămînerea ei istorică în urmă. Știm prea bine că aspirația la democrații ideale este contraproductivă, dar un pas chibzuit înainte este indispensabil, dacă se vrea aducerea în cercul deciziilor nu numai a demos-ului, ci și a cratos-ului acestuia.
Legile organice sunt doar aparent în regulă în România de astăzi. La noi a prins teren mentalitatea după care lucrurile s-ar desfășura normal, iar reglementările ar fi în ordine. Or, așa cum se vede adesea, ceea ce iese în viața reală din reglementările și deciziile existente este în mod frecvent lucrul de mântuială. Dacă te uiți în evaluări, toți sunt „băieți buni", dar ce rezultă din acțiunea lor este mediocru: nemuncă, furt, abuzuri, corupție la tot pasul, performanțe chinuite și, mai nou, o voință extinsă de emigrare. A fost suficient să se ridice un pic vălul asupra retrocedărilor pentru a se vedea întreaga grozăvie a abuzurilor! Va fi destul să se intre în dosarele concursurilor (pentru subvenții, granturi, pentru posturi etc.) și numirilor pentru a se vedea, în multe locuri, o altă față deloc agreabilă a realității.
Dacă privim reglementările prin prisma rezultatelor efective, atunci, onest spus, aproape fiecare dintre legile organice prevăzute la articolul 73 din Constituție are nevoie de revizuire. Aceasta nu pentru că acum datele situației sunt altele, cum se crede la repezeală (căci nu se schimbă legile doar în funcție de situație!), ci pentru că legile noastre organice sunt pline de opțiuni greșite, generatoare de daune. În definitiv, mulțimea abuzurilor din societate nu ar trebui să ne îndemne să chestionăm legile proprietății și legislația numirilor în posturi de răspundere ? Ascensiunea la decizii a celor mai puțin pregătiți și desfigurarea cotidiană a democrației nu pune oare în discuție sistemul electoral? Paralizia dezbaterilor din societate nu atrage atenția asupra nevoii de a lăsa să se exprime fără corset pluralismul politic, sindical, cultural? Declinul calificărilor și lipsa de consecințe a cercetării științifice nu ar trebui să determine regândirea legislației din domeniu? Plasarea României la coada Europei nu este motiv suficient pentru a chestiona legislația și calitatea decidenților? Sunt doar câteva dintre întrebările stringente.
Legile adoptate de Parlament sunt de obicei stufoase, încât se ajunge la rezultatul paradoxal: legea vrea să nu lase șanse de fugă de sub impactul ei, dar, prin complicațiile inutile și cvasiprezentele „instrucțiuni de aplicare", creează involuntar tot felul de canale de ieșire. Și mai grav, corelarea legilor care ating un domeniu este doar nominală, incoerența fiind de fapt caracteristică. Nu mai vorbesc de erorile logice ce abundă în legi, coduri, motivări de sentințe, care asigură copios seminariilor de teoria argumentării cu studenții sofisme și ilustrări de limbaj nejuridic și, până la urmă, ale lipsei stilului profesional. Ar trebui ca legiuitorii să-i reviziteze pe Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu sau pe mulți alții care formulau cu precizie și eleganță legile.
Desemnarea magistraților ridică încă probleme în România de astăzi. Lunga dispută care a avut loc pentru numirea procurorilor generali a dovedit din plin cât de mare este preocuparea de a controla procesul. Știm prea bine că numirea în colectiv a magistraților, de genul hotărârii adunării generale a cuiva, nu dă rezultate din motivul simplu că și hotărîrea unei adunări generale este în fond expresia unei voințe. Numirea trebuie făcută de cineva în carne și oase. Dar nu numai adunarea generală nu e soluție, ci și voința unei singure persoane, fie ea și președintele republicii. Trebuie corectat sistemul actual al numirii mgistraților făcând loc cât mai multor voci de contrabalansare a riscului ca voința unei persoane, oricare ar fi ea, să se impună. Magistrații, în alte cuvinte, trebuie să fie în cea mai mare măsură posibilă efectul unei decizii în interes public luată fără personalizări necontrolate. Legitimitatea lor, știm bine, devine cu totul alta.
Pregătirea juriștilor ridică, de asemenea, probleme. Ne aflăm în România, ca și în alte țări, după expansiunea, din 1989 încoace, a învățământului superior de drept. Un fapt cvasigeneral la noi este însă carența de înzestrare a facultăților de drept în materie de biblioteci și laboratoare specifice. Mai grav este faptul că a fost afectat negativ curriculum-l studiilor de drept: studenții nu mai au ocazia învățării logicii, a psihologiei, a sociologiei, a economiei, a filosofiei, pentru trebuințele lor ca viitori evaluatori de acțiuni ale persoanelor, sau sînt familiarizați prea puțin cu experiențe juridice diverse. Cultura profesională în drept - și nu doar aici - a fost privată de o componentă indispensabilă.
Durata studiilor de drept a rămas cu opt semestre pentru nivelul bachelor, dar, trebuie spus, și studiile de drept poartă urma greșitei înțelegeri a „sistemului Bologna" din țara noastră, care face să se creadă că profesionalismul rezultă din noi tehnici de examinare și notare într-o educație decapitată. Ca și în alte domenii, se pot publica articole și se pot lua note mari sau credite multe, dar, profesional vorbind, acestea nu reprezintă totul nici în drept, cum nu reprezintă nici în alte domenii.
Scurt spus, pregătirea juriștilor trebuie revăzută, dacă în joc este delicata problemă a dreptății, sub cel puțin trei aspecte: înzestrarea bibliotecilor, curriculum, durata. Un jurist care propune sau dă sentințe este, logic vorbind, un om mai înțelept, datorită experienței de viață asupra căreia se presupune că a reflectat, decât cei din fața sa. Din această exigență de la sine înțeleasă trebuie trase consecințe, așa cum se face în țările în care se reușește ca în instanțe să se ajungă în cea mai mare măsură la dreptate.
Este o prejudecată păguboasă teza, prevalentă la noi în anii din urmă, că discuția publică este prin ea însăși deranjare a independenței justiției. În statul de drept nimeni nu are dreptul să intervină în treburile justiției. Dar orice cetățean are dreptul să se pronunțe asupra justiției. Spus simplu, tocmai pentru ca justiția să fie independentă de orice forță din societate, deschiderea spre discuția publică este necesară. Acolo unde se gâtuiește exprimarea publică argumentată nu iese decât o justiție instrumentată. Căci limitarea discuției publice asupra justiției transformă pe nesimțite aplicarea legii într-un privilegiu al cuiva, pe care statul de drept îl exclude din principiu.
andreimarga.eu
