Ea vine din piedici puse din afară, dar mai mult din falimentara reprezentare a țării. Ele vin din educație, dar mai mult din cultivarea opusului educației. Ele vin, în fond, dacă vrem să reducem diversele cauze, din nepregătirea și eronata selecție a decidenților.
Să intrăm în realitate. Aproape nu este cetățean care să nu se plângă de precaritatea locurilor de muncă, de nedreptăți, de servicii publice, de birocrație, de corupție, de nepricepere, de delăsare, de lipsa perspectivei. România a intrat, cu peste un deceniu în urmă, în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne și stă în ea.
Există, desigur, și mulțumiți. Îți dai seama repede însă că este vorba de accesul la un post pe șest, de nimereala unei afaceri, de mulțumirea că sănătatea nu joacă feste, de punerea cu succes a unei pile, de concediu în locuri exotice, de un câștig pe la spate, de cumpărarea de produse străine. Reușite agreate, dar ceva este mereu nesănătos.
Toate se obțin într-o țară săracă, devenită pradă pentru amatorism și abuzuri, în vreme ce alte țări valorifică oportunități și avantaje ale democrației și cunoașterii pentru a se dezvolta. Spre ilustrare, mai bine de o treime a populației își duce viața de pe o zi pe alta. Aici s-a produs dezindustrializarea în epoca industriilor. De aici pleacă una dintre emigrațiile mari ale epocii. Aici aranjamentul bate regulamentul. Aici trenurile circulă cu viteză mai mică decât acum cincizeci de ani. Aici magistralele rutiere ale Europei ocolesc țara. Aici „specialiștii" se autoflatează în vreme ce întreprinderile s-au prăbușit. Aici se vrea postmodernitate, când gropile rup osiile sau injecțiile pun viețile în pericol. Aici liderii își fac vacanțele cât mai departe. Aici desemnările demnitarilor se fac mai discreționar ca oriunde, iar funcțiile sunt luate drept proprietăți. Aici accesarea de fonduri europene a ajuns la zero, când nevoile sunt până la cer.
Se spune că educația ar fi rezolvarea neajunsurilor. Fără a ne îndoi de miezul acestei convingeri, aș spune că și dacă s-ar face reforme izbutite ale sistemului de învățământ, nu s-ar ajunge la liman. Aceasta pentru că educația este copleșită de forțe ce cultivă lipsa de cultură - profesională, civică, morală - și de educație. Însuși felul în care funcționează instituțiile din România actuală conține humusul pentru subminarea educației.
În aproape orice comportament se simt urmele educației. Este vorba însă și de altceva, care concurează din plin acțiunea educației. Am în vedere - fără a lista toate forțele - slaba informare a cetățenilor, sărăcia de idei la decidenți, tenacitatea erorilor la cei care dau tonul, confuzia organizată a valorilor, îmbrățișarea noii „corectitudini politice", arivismul neoliberalismului indigen, neînțelegerea interesului public, clișeele înțelegerii istoriei.
Privind obiectivele declarate de Uniunea Europeană în educație, îți crește optimismul. Cel puţin 82 % dintre absolvenţi îşi găsesc un loc de muncă la trei ani după absolvire; cel puţin 95 % dintre copiii cu vârstele cuprinse între patru ani şi începerea școlarizării beneficiază de educaţie timpurie; procentul de adolescenţi de 15 ani cu competenţe insuficiente de lectură, matematică şi ştiinţe este de sub 15 %; cel puţin 15 % dintre adulţii cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani se angajează în învăţarea pe tot parcursul vieţii.
Numai că optimismul poate privi doar viitorul vag. Căci, deocamdată, la Carpați, lupta trebuie dusă cu indicatori șocanți. Abandonul școlar situează mai nou România pe primul loc în Europa. Efectivul de tineri care se droghează sporește zi de zi. La limbi străine vorbite se stă pe ultimul loc în Europa. Mai nou se pierd milioane pentru erori de traducere a documentelor Uniunii Europene. Patentele se importă pe scară fără precedent. Distanțele între amintire și înțelegerea de cunoștințe, înțelegere și abilitate de a face, abilitate și dorința de a face ceva, acțiune și schimbare s-au mărit. Efectivul de diplome a sporit, dar cine le mai garantează? Prin universități de prim plan bântuie o corupție fără precedent în istoria țării.
Starea educației din ultimii ani este precară, iar legislația din 2011 sporește rămânerea în urmă. Situația este însă proastă nu doar datorită organizării învățămîntului, ci și degradărilor din societate. Se discută, bunăoară, dacă nu cumva sunt prea multe televiziuni și radio-uri și nu se mai chestionează starea bibliotecilor. Ca și cum informarea cetățenilor ar fi în parametri normali! În fapt, informarea nu este în ordine din multe direcții. Nu s-a înțeles nici astăzi că accesul la informații pe calea unui computer nu face superfluă frecventarea bibliotecii. Interesează prea puțin faptul că circulația cărților în țară este de ani buni blocată. Nu se știe că informarea cetățenilor rămâne oricând temă a bunei guvernări. Apoi, rețeaua media este în România una excesiv de restrânsă în raport cu mărimea populației. O mulțime de ziare au dispărut, televiziunile din provincii sunt în pericol, radiourile sunt puține, informarea onestă lasă de dorit. Confuzia cu gazetele de perete de altădată este mare chiar la publicații cu pretenții. Peste, informațiile ce se distribuie sunt mai mult zvonuri, flaterii sau incitări, decât date precise.
Ca orice societate intrată pe cursul modernizării, România s-a încredințat politicii, dar decidenții ei au carențe mari de înțelegere a lucrurilor. Acestea se văd direct în efecte.
De pildă, în multe țări, autoritățile de după 1989 au îmbrățișat „terapia de șoc", dar numai România și-a distrus fără discernământ propria industrie. Decidenții ignorau vizibil faptul că o economie se conduce, chiar și atunci când piața liberă este regulatorul.
Ca alt exemplu, reprezentanți români au încheiat euforic negocieri de aderare la Uniunea Europeană. Acum, când se aplică acordurile, se vede că fie lipsesc milioane de hectare din suprafața țării, fie s-au angajat soluții economice și juridice oneroase. Negociatorii nu conștientizau implicațiile a ceea ce semnau.
Mai departe, deciziile majore au fost plasate în mișcarea partidelor, dar de aici a rezultat mai mult pălăvrăgeala în jurul persoanelor și nu controversa deliberativă asupra soluțiilor. Cu excepția câtorva sectoare (educația, construcțiile etc.), scoase în relief de analize internaționale ale anilor nouăzeci, nici un proiect de evoluție (dacă nu de dezvoltare!) nu a putut fi conceput, iar de competiția proiectelor nici vorbă. Ca ilustrare, s-a lansat în trombă discuția despre reforma statului, dar cei care se bat cu pumnul în piept nu au putut încropi măcar două pagini de clarificare proprie!
În sfârșit, din 2012, o majoritate parlamentară, ideală pentru a pune țara pe o direcție fertilă, a șomat din lipsă de idei. Decidenții nu știu nici acum ce este de făcut.
Se pot observa consecințe ale carențelor de înțelegere în mai toate activitățile. Politica externă a României, bunăoară, s-a redus la excursii, în condițiile în care săptămânal se încasează pierderi, prestigiul se atrofiază, iar beneficiile devin accidentale. O politică externă ca vehicul al dezvoltării proprii nici nu mai intră în orizont. Populației i se sugerează că deciziile se iau în afară, în vreme ce prestația reprezentanților este mai curând o complezență pe care nimeni nu o cere, decât gândire responsabilă.
Lista exemplelor se poate extinde. De unde, însă, aceste rateuri, de unde sărăcia de idei și atitudini?
Nu este niciodată adevărat că toți cetățenii sunt de vină sau că toți sunt săraci cu duhul sau că istoria este singură vinovată. Oamenii fac sau nu-și fac istoria, ei sunt inevitabil diverși, iar personalități capabile să repună țara pe direcție nu lipsesc în România actuală. Problema este în alt loc.
Pe de o parte, s-a ajuns din nou în situația de a ocupa societatea cu o clasă de activiști, precum înainte de 1989. Mai contează observațiile și propunerile oamenilor care nu îmbracă haina activistului? Mai funcționează vreo asociație sau breaslă a profesioniștilor? Doar că acum dau tonul activiști de extracție profesională și morală prea joasă, drapați pe scară fără precedent cu titluri („doctorate", „profesuri", cu titluri de proprietate, de rudenie, de apartenență la coterii etc.), dar depășiți mai evident ca oricând oportunitățile existente și de răspunderi. S-au adoptat, de pildă, codurile din justiție - ce se dovedesc a fi o colecție de erori juridice - de care nu numai că nimeni nu s-a ocupat responsabil, dar nu a fost nici un cap de sinteză, efectiv calificat, care să lege lucrurile.
Pe de altă parte, a devenit tot mai vagă evaluarea omului pregătit. Se înțelege greu că una este să citești texte, alta este să ai idei, alta este să poți concepe și alta este să poți gândi o instituție. La noi, din simpla mediatizare sau ocuparea unei funcții se deduce că cineva este în ordine, din faptul că nu deranjează se deduce că este priceput, din faptul că nu riscă vreo idee proprie se consideră că își face treaba. Nu contează că respectivul ține în loc domenii întregi sau irosește resursele și șansele comunității! Ca urmare, când se cere dezbatere, nu sunt idei, când se cer variante, nu sunt alternative pregătite, când se pune în discuție o temă, se alunecă în alta.
Deja Platon spunea că a face politică este nobil. John Adams a exprimat în manieră clasică înțelegerea politicii ca mijloc de a rezolva probleme, împotriva degradării ei într-o cale de pricopseală. În societatea noastră acest raport s-a răsturnat, încât ajung la decizii puțini dintre cei care au pregătire și ceva de spus. Democrația a ajuns la opusul meritocrației. Cum să fie motivare pentru educație când rapacitatea - din sărăcie, lăcomie, mârlănie - se vede la toate nivelele?
Este mare suprafața carențelor de gândire tocmai la cei care vor să împartă adevărul și dreptatea în societate.
Nu se discută o problemă fără a se pune întrebarea cum arată cel care propune o soluție: ce a făcut altădată, cu cine votează, cum se mișcă? Vorba lui Kierkegaard - „eu le aminteam de sublim, iar ei îmi reproșau scurtimea pantalonilor!" Nu priceperea, cât caracteristicile persoanei contează. Celebrul sofism pus în relief deja de Aristotel, ignoratio elenchi, ce constă în substituirea temei în discuție cu altceva, și numeroasele sale variante (ad hominem, ad verecundiam, ad misericordian, ad ignorantiam, ad populum, probatio minus probans etc.) trăiește o epocă de înflorire. Ca și alte sofisme elementare - non sequitur, post hoc propter hoc, falsa identificare, gândirea dublă. Găsești un spectacol al erorilor logice greu de egalat urmărind știrile ce se distribuie sau citind sentințe din tribunale! Cum să dea rezultate educația, când tocmai lipsa de educație dă tonul?
Istoricii nu pot scrie nicidecum ce s-a petrecut în țară în ultimul secol. Nu se știe diferența dintre impresii și stări de lucruri. Nu se știu stabili faptele, nu se pun corect întrebări, nu se știe formula și testa o ipoteză. Cum să reușească educația, când la cei celor care vor să-i imprime direcția este în suferință?
Un indiciu edificator al carențelor este suprafața confuziilor de gândire. Nu discutăm de câte ori o opinie banală este luată drept concepție sau de nenumăratele situații în care noțiunile sunt amestecate ca pietrele. Nu se poate ocoli însă, date fiind implicațiile ei grave, aserțiunea de la început ilogică: „cutare să-și demonstreze nevinovăția în instanță!". Ea confirmă că nu se înțelege nici că de dovedit este oricând vinovăția, nu nevinovăția, și nici că în justiție poate fi argumentare, dar prea rar demonstrație.
Presupunând că un tânăr ar fi gata să se omoare cu pregătirea proprie, ce îl așteaptă în societatea actuală? Ce se încurajează de fapt?
Răspunsul general nu este încurajator. Dacă s-ar examina, precum a făcut Emmanuel Todd în Franța, ce studii au făcut decidenții, s-ar face constatări decepționante. Sarkozy nu a studiat la ENA, iar Ségolène Royal a făcut-o, dar nu a excelat. Dar la noi? Nu meritocrația este, de fapt, linia pe care s-a urcat, ci cu totul altceva. Este destul să observăm, pentru edificare, că România și-a umplut cu soții, fiice, logodnice, rude până și reprezentarea la Parlamentul European, bătând recordul. Este de ajuns să se ia în examinare compunerea guvernului actual. Este destul ca cineva să scruteze spectacolul dizgrațios al desemnărilor în funcții, care numai cu valoarea persoanelor nu are de a face. Cine mai crede în pregătire, criterii și merite în asemenea condiții?
Confuzia organizată a valorilor de pe scena vieții publice face ca realizări certe să rămână în umbră, iar simpli veleitari să devină repere. Se trăiesc din plin urmările voluntarismului incult din ultimul mai bine de un deceniu. Nu suntem înconjurați de persoane care nu pot compune o analiză, dar sunt proptite la decizii? Nu se stă țeapăn în clișee în mijlocul unei lumi în schimbare?
Un adevăr simplu se impune mereu: unde se violează ierarhia valorilor, învățământul nu are cum să facă educație, iar dacă, totuși, o face, aceasta se izbește de peretele realității și se stinge.
Gândirea proprie, la posibilitatea căreia s-a sperat după 1989, a fost înlocuită din nou de corectitudinea politică (political correctness). S-a ajuns din nou la enormitatea de a da reproșa cetățenilor voturile pe care le dau. Înainte de 1989 a fost dominantă ideologia socialismului oriental, acum s-a sărit, trecând peste gândirea liberă, în ideologia opusă - cea a neoliberalismului. Unde este gândirea cu capul propriu?
A gândi înseamnă a aborda faptele în întregul lor, cu noțiuni adecvate, spre a dezlega probleme precise de viață. În această accepțiune - ce ne vine mai nou de la Hegel, Husserl, Heidegger, iar la noi, de la Eminescu, Lovinescu, Noica, gândirea se opune perceptibil „gândirii înguste", „gândirii oportuniste", „gândirii vasale". În locul gândirii cu capul propriu, se asumă că am asista la „sfârșitul istoriei", că s-ar fi ajuns la epuizarea „autorilor canonici", că judecățile cuiva ar fi indiscutabile, că stăpânirea tehnicilor ar dispensa de cultură.
Să privim modelele prevalente în societate. Cum să reușească educația când forțe considerabile îi întrețin pe Dinu Păturică, Cațavencu, Dandanache și pe cei care fac să existe mereu Proștii lui Liviu Rebreanu? Care, într-un fel, au fost deja înghițiți de istorie! Vor trebui create literar noile personaje reprezentative, după ce în viață este plin de ele: insul care parvine fără pregătire la demnități, cercetătorul steril care a pus mâna pe programe bănoase, intelectualul care aprobă șefii, ong-istul gata să vândă ceva de prin jur, deontologul care nu-și poate aplica sieși ceea ce pretinde altora, insul care trăiește de fapt din necazurile ființelor fără apărare. Cum să reușească educația printre aceștia?
Cum știm, neoliberalismul actual a relaxat normele în favoarea spontaneității și a opus dogmelor libertatea neîngrădită a individului (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013, pp.141-145). Neoliberalismul este o ocazie de a pune în mișcare energiile unei societăți. Dar preluarea lui superficială nu numai că nu a pus în mișcare energiile, ci a dus la noua ciocoime. În alte țări, competiția rafinează și este premisă indispensabilă a dezvoltării. La noi, înțeleasă la distanță de cultură, concurența mai mult brutalizează decât dezvoltă.
Legile reușesc acolo unde oamenii fac distincție între „interesul privat" și „interesul public". Cine vede doar interesul public distruge libertățile, iar cine vede doar interesul privat distruge democrația și, până la urmă, libertățile, căci nu este alt garant al acestora decât o legislație bine făcută. La noi prevalează echivalarea libertății cu un fel de egoism. Deviza „folosește ocazia!" conduce de fapt acțiunea multora. Dosarele Microsoft, EADS și numeroase altele demască nemilos felul în care se gândește în cercurile care pretind că îi reprezintă pe cetățeni. Se pune întrebarea dacă nu cumva societatea a luat-o pe o direcție care nu numai că nu converge cu educația bazată pe cultură, dar o depreciază din prima clipă?
Că unii cetățeni se gândesc uneori doar la ei, punându-i în paranteză pe alții, este o meteahnă. Dar să falsifici explicații istorice pentru ceea ce li se întâmplă altora doar din motivul că nu intră în clișeele tale este rar. S-a făcut, de exemplu, tapaj în comentarii în legătură cu mișcarea burselor chineze din 2015, care, în baza unui reflex, a fost pusă în seama unor politici de mult părăsite. Altfel spus, se aplică clișeele lecturii autohtone a evenimentelor, când era vorba de mișcări economice și financiare, anunțate deja cu ani în urmă, care s-au și canalizat prin intervenția băncii centrale a acelei țări - adică reducând dobânzile și depozitele băncilor. În vreme ce în comentarii de la noi se aplica un clișeu ideologic, în Germania (cum se putea citi în Der Spiegel și alte publicații, ca și în Franța și Anglia) discuția era pe cu totul altă temă: ce oportunități apar prin trecerea economiei Chinei la industriile de consum și la ecologie? Cum să educi tinerii pentru o lume în schimbare, când cei care controlează informațiile sunt înnecați în clișee?
Putem, firește, prelungi șirul factorilor ce vin din societate și se opun culturii și educației. Mai important este însă să înțelegem că educația poate face multe, dar numai dacă societatea se așează pe direcții convergente cu cele pe care le vrea propovăduite în familii, școli, universități și viața publică.
La drept vorbind, nici stăruința în neajunsuri din România actuală nu este un destin. Ea are o istorie, iar la rădăcinile acestei istorii va trebui ajuns. Ca de obicei, rădăcinile sunt la oameni - iar în acest caz, după experiențele anilor recenți și cu toate probele, rădăcinile sunt nepregătirea și selecția eronată a celor care decid. Nici nepregătirea și nici selecția eronată nu vor putea fi depășite, cum se încearcă, prin revenirea la autoritarism, răstălmăcind legile și prin desemnări ce sfidează orice criterii și merite. Acestea sunt maladii și ar trebui oprite definitiv. Și educatorul ar trebui să pună în valoare cultura și educația. România nu va ajunge la liman evitând democratizarea la lumina zilei și meritocrația. Democratizarea dusă până la capăt, renunțarea la desemnări unipersonale, deschiderea de competiții sub control public, în fond, deblocarea și deschiderea societății spre valorile din sânul ei, alătuiesc soluția, înainte ca educația să-și poată spune cuvântul.
