În European Scholarship Today (studiu apărut în „Daedalus", Boston, 1997), am avut ocazia să examinez o discontinuitate la nivelul formării academice europene: personalitatea ce reunește cunoștințe, abilități și viziune și este capabilă să ia decizii într-o lume complexă, devine tot mai rară printre absolvenți.
Este o observație larg împărtășită aceea ca nici meseriașul, nici maistrul, nici inginerul, nici profesorul, nici profesorul universitar, nici directorul, nici oricare alt profesionist, cu excepțiile de rigoare, nu par să mai aibă calibrul profesional (pregătirea, viziunea, angajamentul) de odinioară. Nu este locul aici pentru o argumentație amplă, bazată pe analize ale capacităților și rutelor profesionale ale absolvenților recenți, comparativ cu cei de odinioară. De aceea, voi lua observația de mai sus drept punct de plecare. Mă interesează să circumscriu cauzele, mai ales pe cele structurale, ale declinului calificărilor în România, unde, de obicei, crizele iau o formă mai acută, chiar și atunci când ele nu ocolesc nici alte regiuni.
Teza mea este aceea că, în țara noastră, în ultima decadă, formarea pentru profesii a intrat pe panta declinului din multiple cauze, care s-au întrepătruns în timp, la fel ca și efectele lor, iar discuția pe această temă se poartă într-o direcție sau alta, fără o concluzie limpede.
Destrămarea industriei autohtone a atras cu sine desconsiderarea meseriilor, încât orice măsură s-ar fi luat (s-a aplicat, de pildă, programul VET european, la sfârșitul anilor '90) nu se putea contracara slăbirea meseriașilor. Apoi, la nivelul anilor 1998-2001, România a dispus de unul dintre cele mai bine elaborate curriculum-uri școlare, dar l-a părăsit, în vreme ce, în alte țări, s-a înaintat tocmai pe direcții din care se inspira acel curriculum național. Mai departe, cântăresc tot mai greu efectele erorilor de aplicare a Declarației de la Bologna (1999). Aceasta, în loc să fie luată ca bază de reorganizare competitivă a universităților, a devenit „legitimarea" unui cadru birocratizat de strivire a inițiativelor. În continuare, legea educației, adoptată fără dezbatere publică și parlamentară, în 2011, se dovedește funestă în efecte (organizări artificiale, criterii eronate, mecanism retrograd de stabilire a conducerilor, eliminare a specialiștilor etc.). În sfârșit, la toate acestea se adaugă politici generale practicate copios după 2009 - descurajarea profesiei de dascăl, antagonizarea generațiilor, mediocrizarea decidenților, distrugerea construcției proprii în favoarea adaptării mărunte. Să examinăm pe scurt aceste cauze.
Slăbirea formării meseriașilor s-a pus în seama unui decident sau altuia, fără vreo analiză serioasă. Fapt este că orice ar face sistemul în domeniul învățământului vocațional, rămâne din capul locului insuficient. Nu dă rezultate formarea de meseriași, câtă vreme industria autohtonă se prăbușește, căci, înainte de orice, motivația pentru o carieră de meseriaș este de la început absentă. S-a ajuns, la noi, la situația în care tinerii sunt încredințați că doar o carieră în birocrație, privată sau publică, ar da sens vieții. Or, fără motivație rațională suficientă nu este performanță.
În 1998, România punea în aplicare Noul Curriculum Național al învățământului preuniversitar - una dintre piesele de efectivă inovație intelectuală ale perioadei postdecembriste, potrivit evaluării institutelor internaționale specializate. Atunci, la sfârșitul anilor nouăzeci, țara noastră se angaja să-și dea o soluție proprie, cultivată, la o chestiune de profundă importanță culturală. Succesul a fost remarcat de cei care se pricep: s-a reușit o îmbinare a parcurgerii de către elev a diverselor materii cu concentrarea lui pe ceea ce îl pasionează, a însușirii de noțiuni cu formarea de dexterități practice, a culturii generale cu formarea pentru o specialitate, a competențelor cu formarea de abilități și cu educația pentru valori - îmbinare care nu s-a mai repetat. Ceea ce a urmat a fost deteriorarea curriculum-ului național de atunci prin tot felul de cârpeli socotite „inspirate" sau „adecvate". În absența unei viziuni, s-a recurs la improvizații, care vin până în zilele noastre. Formarea pentru profesii nu a mai fost gândită sistematic și practicată metodic, ci trecută în seama expedientelor. O interogare profundă și pricepută asupra stării educației nu s-a mai produs.
În învățământul superior, aplicarea Declarației de la Bologna (1999) este acum linia directoare în țările europene. Cunoscuta declarație are, se știe, două ținte majore: mărirea competitivității calificărilor europene și compatibilizarea sistemelor de învățământ superior. Declarația aducea, textual, o soluție: reorganizarea studiilor în tripticul bachelor, master, doctorat. Declarația de la Bologna nu modifica viziunea asupra educației și societății, dar avea să fie aplicată, mai ales în România, în mod greșit, într-o viziune sumară, în care se exaltă, fără a fi înțelese (printr-o involuntară contiguitate cu vederi de la începutul anilor '30), „competențe" („capacități"), cuantificări ale prestațiilor etc. Este motivul pentru care s-a ajuns în impasul cultural de astăzi. Declarația a fost aplicată eronat în România, iar malformările - simplificarea primului ciclu, neînțelegerea masteratului, formalizarea doctoratului și altele - își vădesc, pe o scară tot mai mare, efectele, pe care le-am semnalat în Implementing the Bologna Declaration,1999. The need for a change of direction, 2011(o intervenție la o dezbaterea de la Viena). Cu cât se prelungește această aplicare distorsionată, cu atât vor fi efecte nefaste.
Nicio țară nu și-a dat, în condiții de pace, o lege a educației fără dezbatere publică și parlamentară, precum a făcut România în 2011. Mulți au obiectat pe loc, dar și mai mulți, în obișnuita manieră de a lăsa lucrurile să se consume, chiar dacă se anticipează neajunsurile, au așteptat. Astăzi, este limpede că acea lege deteriorează în plus sistemul de învățământ, în loc să-l pună în mișcare. Este destul să observi concentrarea din învățământ pe rezultatul formal (notele la examene, de exemplu) și prea puțin pe conținut. Este destul să sesizezi stearpa birocratizare a administrației și încă și mai caducele criterii cantitative, privilegiate de decidenți. Este suficient să iei în seamă stabilirea conducerii universităților, printr-un mecanism care a adus în față senate nefuncționale (care sunt mai curând adunări generale decât ceea ce înseamnă, în tradiția europeană, senatele), rectori care nu au fost aleși niciodată pentru vreo poziție, prorectori fără acoperire profesională, decani deveniți simpli funcționari etc. Este îndeajuns să ne oprim asupra celei mai vaste eliminări de specialiști din societatea românească, operate în ultimii ani. Toate acestea cu un corolar: slăbirea atractivității universităților românești pentru studenți indigeni și străini, autoizolarea României universitare, pierderea de către țara noastră a unor instituții universitare europene (de pildă, CEPES-UNESCO, care a fost, până în 2011, singura instituție internațională amplasată în țara noastră). Prin legea educației din 2011, România a ajuns la un sistem de învățământ lipsit de coerență, mimetic și încărcat de probleme nerezolvate, cu o firavă capacitate de autoanaliză și autocorecție, care nu oferă decât insular alternative competitive.
Aplicarea legii educației 2011 duce ea însăși la slăbirea formării pentru profesii. Efectele ei funeste au fost suplimentate de politica generală înăuntrul căreia a avut loc aplicarea. Bunăoară, profesia de dascăl nu numai că nu mai are prestigiu, dar a fost descurajată prin politici anacronice, ce au combinat disciplinarea cu mituirea, informarea cu manipularea, organizarea cu subminarea. Din demnitatea și autonomia distinctivă a dascălului au mai rămas doar vorbele goale. Apoi, în România s-a practicat, din impulsuri politice, o antagonizare a generațiilor, care a făcut ca mult prețuita comunitate a specialiștilor, ce dă soliditate unei universități sau unui sistem de învățământ superior, să fie pe cale de dispariție. Celor mai tineri li s-au promis funcții, indiferent de calibrul profesional, cu prețul eliminării minților independente, devenite incomode, iar mulți dintre cei eliminați au început să emigreze. Toate țările își adună energiile și atuurile, în vreme ce România și le risipește prin revenirea la politici ale anilor treizeci (Nae Ionescu este reper).
În sfârșit, în România de după 2009-2012, la toate acestea s-a adăugat mediocrizarea decidenților. Altădată, cei aflați în funcții erau distinși intelectuali. În perioada menționată, scena au ocupat-o, în mare parte, oameni neformați. De la Stendhal, la Thomas Mann, s-a atras atenția asupra efectelor funeste ale implicării în decizii a celor mai nepregătiți. România trăiește din plin, în educație și nu numai aici, efectele aducerii în roluri de decizie, la un moment dat, a persoanelor (grupurilor) slab pregătite. Iar ca un corolar al tuturor acestor politici, la noi, a avut loc distrugerea construcției proprii în învățământ, în favoarea adaptărilor mărunte la conjuncturi, fără viziune și cu redusă răspundere pentru consecințe. Efectele, care nu pot fi decât pe măsură, se amalgamează în fluviul declinului, a cărui albie continuă să se lărgească în absența contramăsurilor.
.
