Într-un stat de drept democratic, este nevoie, în orice situație, din capul locului, de legitimitate și de legalitate. De amândouă, nu doar de una sau alta, cum se mai crede, în mod greșit! În orice situație adusă în discuție trebuie puse, așadar, câteva întrebări simple: a părăsit cineva alegerile libere? pluralismul politic? tripartiția puterilor? este asigurată libertatea de exprimare? ce spun la urne cetățenii? ce pretinde legea?
Asta fiind natura lucrurilor, se cuvine ca nici o evaluare să nu simplifice situația. Nu sunt deloc excluse eventualități precum lipsa de legitimitate a celor care vorbesc în numele altora, proasta calitate a legilor, incoerența procedurilor, slaba pregătire a justițiarilor, selectarea arbitrară a șefilor și abuzuri. Justiția este legată la ochi, dar nu rămâne justiție dacă se face că nu vede cum arată ea însăși. Sentințele din tribunale contează, dar numai împreună cu calea pe care s-au elaborat.
Altfel, o solidaritate, oricât de bine intenționată, se poate converti în ceva contrar. Cineva poate crede de la distanță că susține democratizarea, dar, concret, contribuie la caricaturizarea acesteia.
Faptul hotărâtor este acela că s-a schimbat configurația politică a diverselor țări, încât este momentul să se tragă consecințe. Să stăruim asupra acestui aspect.
Așa cum spunea deunăzi unul dintre istoricii cei mai calificați, destui mai luptă în schema „războiului social mondial" fixată de Ernst Nolte. Cum se știe, acesta a privit conflictul ideologic al anilor treizeci, dintre bolșevism, liberalism, nazism, ca marcă a unei lungi istorii. Cu toate că în țara de origine această optică a rămas cu totul marginală, la Carpați unii o socotesc cheia. S-au câștigat alegeri prezidențiale cu lozincile luptei cu fantomele trecutului, în vreme ce, în alte țări, energiile s-au cheltuit pentru democratizare și dezvoltare.
Un prim efect al stagnării în clișee a fost limitarea democratizării. Cei care au conceput la origini tranziția din Europa Centrală și Răsăriteană au atras atenția că democrația nu va putea începe altfel decât cu democrație, încât vor avea de suferit țările care nu fac democratizare la lumina zilei (Guillermo O'Donnell, Philipp C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The John Hopkins University Press, 1986).
Ei au avut dreptate. La noi, s-a procedat invers, limitându-se mereu democrația -- dovadă și efortul care se face și astăzi de privare a unor concetățeni de drepturi. Unii decidenți se pare că nu pricep nici acum că democrația se face pentru oameni, nu pentru scheme moarte.
Un aspect și mai practic este evidențiat de analizele din Statele Unite, chiar ale armatei americane, care au arătat că sprijinul occidental nu a dus doar la democratizarea macroinstituțională, ci și la constituirea de forțe care împiedică democratizarea. S-a comis „eroarea clasică" (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, WW Norton & Company, New York, London, 2015, p. 24) ce constă în aceea că Vestul s-a adresat mai mult unor persoane și grupuri din țările pe care voia să le sprijine și a întreținut prea puțin contactul cu societățile în lărgimea lor.
„Prea des oficialii sunt insensibili la perspectivele și aspirațiile populațiilor" (p.33), ei mulțumindu-se să aplice optica după care cel „ales", indiferent cum a fost ales și care-i este profilul, este cel cu care se cuvine tratat. Așa stând lucrurile, persoane și coterii ajunse accidental să conducă în diferite țări se îngrijesc să spună Vestului ceea ce vrea să audă, dar patronează măsuri care-i fac pe cetățeni să se distanțeze de democrația dubioasă și justiția caricaturală ce se practică.
Repoziționarea analizelor occidentale este în curs. Cum am mai arătat altădată, cele mai noi examinări atestă că pentru democratizare sunt indispensabile nu numai solidaritatea democraților, dar și critica continuă a felului democratizării de către populația dinăuntrul țării respective (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung. Eine kritische Theorie externer Demokratieforderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017).
Justiția este, se știe bine, hotărâtoare într-o democrație, dar legislația trebuie privită mereu în legătură cu felul aplicării ei (Daniel Loick, Juridismus. Konturen einer kritischen Theorie des Rechts, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017). Concluzia acestor examinări este că numai însoțite de critica din partea cetățenilor țării respective, democrația și justiția nu se vor opri la aducerea în față a unor noi profitori.
Nu se ajunge la democrație fără cetățenii unei țări, și nici la justiție fără ca cei care-i suportă rigorile să fie luați în seamă! De aceea, nu solidaritatea oarbă cu cei care vor să se împroprietărească cu tema statului de drept este soluția, ci privirea lucidă în ceea ce se petrece în societatea respectivă.
Repoziționarea de care aminteam pleacă de la observația că s-a schimbat configurația politică. Deja Niklas Luhmann a sesizat că liberalismul este astăzi un program politic fără teorie socială (vezi Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998, p. 1063) și s-a întrebat dacă nu cumva „dreapta" și „stânga" sunt excedate de noile realități.
Alți sociologi au sesizat că se vorbește la „stânga", dar se trăiește pe „dreapta" (p. 53), într-o situație de „empirie neclarificată" și cu „idei nelămurite" (Armin Nassehi, Die letzte Stunde der Wahrheit. Warum rechts und links keine Alternative mehr sind und Gesellschaft ganz anders beschrieben werden muss, Murmann, Hamburg, 2015, p. 62). „Dreapta" își imaginează societatea ca un container în care ceva trebuie introdus, în timp ce „stânga" anunță schimbări ignorând „complexitatea" lumii (p. 47-48). Nu este vorba, desigur, de a slăbi distincțiile și partidele, dar situația este nouă și se cere lămurită.
În ceea ce privește schimbarea configurației politice, este cât se poate de grăitoare optica lui Frank Schirrmacher, unul dintre cei mai importanți ziariști conservatori, de la o publicație care nu și-a dezmințit afilierea la liberalismul de dreapta - „Frankfurter Allgemeine Zeitung".
Acesta a făcut demersuri pentru a stârni conștiința publică a riscurilor pentru democrație ale „gândirii programate (programmiertes Denken)" care proliferează în jur, mai nou sub impactul "revoluției digitale". Prestigiosul editor a fost la originea unui proiect cu puține precedente - „analiza din perspectivă universală a prezentului", pentru a promova ceea ce, din păcate, liberalii nu mai fac - apărarea persoanei și, cu aceasta, a democratizării în societățile de azi.
La întrebarea dacă nu se simte jignit să fie socotit „de stânga", editorul puternicului ziar conservator a răspuns edificator: „Jignit? Nu m-am gândit la asta. Nu găsesc nici că m-aș fi schimbat. Dar sunt, ca toți ceilalți, doar martor la o gândire ce duce în mod necesar la privatizarea câștigurilor și la socializarea obligațiilor". Altfel spus, problema este astăzi de așa natură încât nu poți decât să aperi - dacă ești rațional și, desigur, integru - democrația, fie și cu riscul de a fi socotit "de stânga".
Apărarea democrației era, evident și de departe, mai importantă pentru Frank Schirrmacher decât în ce categorie îl plasau mințile înguste ale unora aserviți clișeelor. După opinia sa, așa cum comuniștii au revendicat, pe nedrept, reprezentarea intereselor proletariatului, tot astfel se petrec lucrurile azi, când opuși gălăgioși ai comuniștilor revendică pe nedrept reprezentarea democrației și justiției.
Criza „politicii civice (bürgerliche Politik)" trebuie preluată, conchidea judicios Frank Schirrmacher, în "conștiința de sine a conservatorismului politic". Numai astfel cei care se pretind liberali mai rămân solidari cu democrația.
