Drama României l Editorial de Andrei Marga

 Tragedia este „spectacol al nenorocirii" la care se ajunge implacabil ca urmare a înfruntării dintre libertate și ceva fatal. Subiectul acțiunii este cel căruia îi revine răspunderea pentru „nenorocirile" sale.
Nimic nu ne împiedică să aplicăm optica de mai sus nu numai individualităților, ci și comunităților. În definitiv, comunități înfloritoare sau întregi culturi au cunoscut devastări barbare, regimuri distrugătoare, sau suferă din cauze lăuntrice speculate de interesați. Ceea ce se petrece în România ultimului deceniu poate servi, măcar până la un punct, ca exemplu. Să privim situația.
În fapt, România a întreprins, după 1989, tot ceea ce au întreprins celelalte țări din Europa Centrală și Răsăriteană: privatizarea economiei, recunoașterea de libertăți și drepturi individuale, trecerea la pluralism politic, adoptarea constituției democratice, separația puterilor în stat, proclamarea independenței justiției, stat de drept, integrarea europeană. România este și acum țara cu unul dintre cele mai ridicate procente de adepți ai statului de drept, ai independenței justiției și ai integrării europene. Poți spune multe despre românii actuali - de pildă, că nu pun capăt confuziei de valori care îi sufocă - dar nu sunt probe să-i acuzi că nu aderă la valorile epocii.
Desigur, România nu a făcut reforme la fel de competent ca alte țări. De aici vin multe dificultăți. Privatizarea din România a lichidat industria și a aruncat în inactivitate milioane de persoane; democratizarea s-a făcut în așa fel încât nimeni nu răspunde de proasta administrare; integrarea în structurile europene este înțeleasă ca decapitare a societății; administrația s-a umplut de amatori; justiția este luată și acum ca măciucă pentru lovirea concurenților; drepturile omului sunt din nou afectate. Dacă aceste racile s-ar discuta, iar responsabilii s-ar ocupa să integreze diversele idei și energii, ar câștiga fiecare cetățean.
Numai că în societatea României au apărut grupuri care nu se ocupă de vreo integrare democratică. Ele se drapează acum cu un liberalism improvizat, mai nou cu "Europa", "stat de drept", "justiție", ba chiar revendică posesia exclusivă a acestor valori. Obsedate de căpătuială, ele deturnează discuția de la problemele reale. Altfel spus, în România s-au profilat, mai puternic decât în alte țări, grupuri vindicative care se împroprietăresc abuziv cu devizele epocii, în avantaj privat și în pofida mediocrității contribuției proprii. Imaginea pusă în joc de Stendhal sau Thomas Mann - a accesului la tribună a părții mai slabe, dar mai vorace din societate - nu poate să nu-ți vină în minte.

Dar nu semnalarea de probleme este reproșabilă, ci distorsionarea lor șmecherească. În pofida faptului că populația, în cvasitotalitate, vrea lichidarea corupției, stat de drept și independența justiției, aceste grupuri postulează că România ar fi împărțită în corupți, "penali", de o parte, și îngerii dedicați combaterii acestora, de cealaltă. Cei din fruntea curentului sugerează că au de lucru și pot pretinde legitim răsplata, imediat sau mai târziu.

Situația este demnă de comicul imposturii al lui I. L. Caragiale. Este destul ca cineva să privească biografiile făcute publice și anevoie de măsluit în continuare, pentru a constata că cei care acuză astăzi de la tribună corupția și "penalii" nu sunt mai puțin corupți și mai puțin "penali". Discutăm situația deoarece consecințele sunt întinse și funeste.

România a ajuns într-o situație fără seamăn în Europa. Înșiși responsabilii statului prezintă în declarații și interviuri poporul pe care spun că-l reprezintă drept unul care are de luptat cu corupția mai presus de toate, dacă nu cumva este corupt de-a binelea. Cum se vede, nu soarta cetățenilor, a căror viață nu au ameliorat-o, este obsesia, și nici reprezentarea respectabilă a țării în exterior, ci dacă nu cumva rivalii sunt în libertate.

Vârfuri din instituții de forță fac la fel declarații oriunde apucă. Am putea să ne amintim proverbul: „să te ferească Dumnezeu de isteții fără har, dar harnici în uneltiri". La care se poate adăuga: "vai de țara în care corupții acuză corupția, iar opresorii vorbesc de drepturi".

Tragedia României, despre care se vorbește, constă în aceea că a intrat pe mâinile unor inși care luptă să-și creeze foloase private blamând-o. Într-adevăr, nici o altă țară europeană nu are această situație: săraci în idei, decidenții vorbesc de corupția din propria țară, în loc să se ocupe cu perspicacitate să nu mai fie corupție și să aibă loc dezvoltare. Ei ignoră dezinvolt teorema din științele politice care spune că un stat în care totul este doar luptă nu are cum să fie stat de drept. Dacă ești lucid, îți dai seama că pentru Romania nu vin zile senine, din cauze imputabile, în mare măsură, tocmai decidenților actuali, dar îngustimea lor de viziune nu va face decât mai gravă situația.
În fața neajunsurilor, desigur, nu trebuie tăcut. Nu cunosc în România vreun om responsabil care să-i fi cerut cuiva să se abțină de la critică. Numai că una este critica situației și alta este evidenta invenție că românii ar fi brăzdați de o opoziție între corupți și inocenți care luptă contra corupției, încât, înainte de orice, ar fi nevoie de nimicirea unora. Românii sunt, de fapt, ca toți ceilalți - englezii, germanii, italienii, polonezii etc. O astfel de opoziție este doar propaganda ieftină cu care persoane fără atuuri profesionale și civice se fac utile și reușesc, până la urmă, cariere de doi bani, pe costul unei populații deja săturate de regimuri ostile cetățenilor.
România actuală confirmă din plin și o altă teoremă a teoriei statului: o politică de stat centrată pe corupție nu numai că nu reduce corupția și nu permite dezvoltarea, dar deturnează atenția și face societatea vulnerabilă la impostori. Așa cum politica centrată pe "dusmanul extern" nu dă rezultate, nici cea axată pe "dușmanul intern" nu duce la liman. La urma urmelor, este semn de ignoranță sociologică să nu vezi asta.
Desigur, faptul că responsabilii de la un moment dat ai unei țări caută - în mod stupefiant, ca să nu spunem absurd - să-și facă capital prezentându-și țara ca una confruntată mai ales cu corupția, este doar vârful vinovat al unui aisberg. România este împinsă acum la îngenunchiere din diferite direcții.

România este presată de amatorismul care a urcat tot mai sus în ierarhii. Cel mai recent, a trebuit să vină un ziarist, eminent, e adevărat, dar abia unul, să arate că este dezincriminat abuzul în serviciu, și o judecătorie, desigur, serioasă, dar la început numai una, să arate că până și în legile prost gândite, scrise cu piciorul și apărate cu forța pumnului s-a produs dezincriminarea. Calificarea aproximativă este însă oriunde în instituții care joacă azi un rol semnificativ.

În asemenea condiții, stagnarea și performanțele negative ce disting ultimii ani nu mai miră. Sărăcia record de pe continent s-a cuibărit pe aceste meleaguri. Cea mai mare emigrație din istoria țării și dintre țările continentului este din aceste locuri. Cele mai mici investiții directe raportate la populație, sunt aici. Recentele teste Pisa pentru elevi plasează România la coada Europei. La Jocurile Olimpice din 2016, România a înregistrat cele mai slabe rezultate din istorie. Încălcarea Constituției este practic sistematică. Politica externă de excursii este la apogeu.

România este subminată, apoi, de faptul că, în locul hotărârilor la lumina zilei, și-a transferat în dosul ușilor închise și în seama "atribuțiilor" gonflate decizii de care atârnă soarta milioanelor de cetățeni. Despre ce drepturi cetățenești mai este vorba? Unde este democrația?

România este secătuită de confuzia organizată a valorilor în care s-a lăsat prinsă. Nici o instituție semnificativă nu a fost ferită de pile, acoliți, nepotism, diletantism. Nici una nu se mai exprimă fără să arunce o privire undeva. Nici una nu elaborează soluții de care să răspundă. Se încheie mandat după mandat cu zero progrese. Unele cultivă, prin confuzia carpatică dintre apolitism și apartidism, un soi de "nu mă bag, căci nu e treaba mea", care nu este decât forma perversă a unui politism rudimentar.

România este împinsă la îngenunchiere de unii dintre titrați, care, neavând soluții, poate nici valoare, înșfacă ocazia și vituperează, la rândul lor, o situație pe care o cunosc din povești. Ei nu par să știe că de la stigmatizare demagogică la construcția în interes obștesc distanța este uriașă. Sofismul generalității goale - "democrație este în alte țări; eu cred în acea democrație; cine nu o aplică este coruptul, penalul, dușmanul" - le umple exprimarea. Evident, nu premisa primă este greșită, nu este în discuție a doua, dar nu se poate deriva concluzia decât printr-un salt ilogic, el însuși corupt. În orice țară (vezi astăzi Grecia, Polonia, China etc.), titrații se dedică construcției în interes public, la noi, mulți agită blamarea la modă, contra recompensei visate.

România este adusă la îngenunchiere de egoism. Fiindcă au fost distruse până la capăt, pe rând, competiția programelor, sistemul concursurilor pentru desemnări, deciderea concursurilor pe merite, instanțele credibile de apel, informarea onestă a publicului, atâtea câte au fost, încrederea în instituții s-a prăbușit, iar egoismul are teren. Identificarea multor cetățeni cu această țară ține până când aceștia găsesc ocazia de a emigra. O învățătură se impune și aici: o societate în care domină egoismul nu are cum să fie nici una a creației durabile, nici una a justiției, cu toate consecințele dezolante ce decurg de aici.

România este presată la îngenunchiere de veritabile campanii. Dincolo de percepția naturală a tot mai numeroși observatori, că pe meleaguri carpatice justiția este folosită ca instrument și apărarea statului de drept ca pretext, mulți împrumută, poate naiv, ochelari care deformează. Destul să te gândești la 2012, când nu a dat rezultate infirmarea votului a peste șapte milioane de cetățeni! Sau la 2014 și 2017, când, așa cum se întrevede deja, nu rezolvă nimic să te iei după aceia care se înconjoară de instituțiile de forță și-i atacă pe alții!

Combinația de reprezentanți nepotriviți, de amatorism organizat, de secretism, de demagogi duce la ceea ce mulți numesc tragedia României de astăzi. Și totuși, termenul tragedie nu este adecvat. În tragedie subiectul răspunde de nenorocirile ce cad implacabil asupra lui. În cazul României, răspunderea nu este greu de stabilit, dar nenoricirile nu sunt deloc înscrise în vreo fatalitate. De aceea, este vorba mai curând de o dramă - drama României actuale.

Drama lasă șansa rezolvărilor, iar acestea există. Nu este nevoie de teorii complicate pentru a spune că orice țară se dezvoltă sau nu în funcție de sistemul său juridico-politic. Să scrutăm încă o dată faptele.

În 1989, România a pus capăt dictaturii de familie, dictaturii în general, și a îmbrățișat democrația parlamentară. A rezultat ceea ce s-a numit "democratura" - o competiție aparent deschisă, dar manipulată de forțe ascunse. După 1996, s-a trecut la "pluralism" - diferitele alternative nu au mai fost blocate, chiar dacă au rămas dependente, ca oriunde, de cultura civică. După 2004, a survenit ceea ce creatorul său numește "statul mafiot": statul cu procurori ridicați la rang de magistrați, cu vârfuri ale justiției incluse în "câmpul tactic" al serviciilor secrete, cu încarcerarea de opozanți pentru raportare, toate acestea simultan cu cea mai largă fraudare și distrugere de resurse. După 2014, se folosesc mijloace ce țin, cum istoria atestă, de "statul disciplinar" - apelul la mișcări de stradă pentru a bloca guverne stabilite democratic, invitarea magistraților să nu poarte mănuși cu rivalii, atacarea parlamentului, malformarea justiției, instrumentarea serviciilor secrete, desfigurarea Constituției prin interpretări ce vor fi iarăși regretate ulterior. Oricum se sucesc lucrurile, aici s-a poposit de fapt.

Nu ar fi cazul să se treacă, în sfârșit, la "statul democratic"? Nu ar fi cazul să se ia în serios democrația și justiția care au pus Germania, după 1945, apoi, Italia, iar, după 1990, multe alte țări central și est-europene, pe direcția unor societăți pentru cetățeni, nu pentru coterii? Nu ar fi cazul să se exploateze nu izvoarele negre ale anilor treizeci, ci înțelepciunea democratică a unui Adenauer sau de Gasperi, Brandt sau Mitterand, Helmut Schmidt sau Gyeremek, ori, mai recent, Roman Herzog sau Giorgio Napolitano?