Aseară am ieșit la „o bere cu băieții” într-unul dintre cele mai căutate localuri de profil din urbe. Să nu vi se pară ciudat, dar privindu-i pe semenii mei umani gândul mi-a zburat mai degrabă la… extratereștri!
Chiar dacă nu se mai fumează în local, atmosfera era tot îmbâcsită, ușor cețoasă. În funcție de numărul de pahare ingurgitate, spiritele erau reținute, exuberante, colerice sau triste. Unii dădeau avan din mâini și, împroșcând salivă, perorau înfierbântați pe seama vreunui neînsemnat eveniment monden. Alții, frunte lângă frunte, țeseau planuri de răzbunare împotriva ticăloasei care tocmai îl părăsise pe unul dintre ei. Alții, cu un aer de senină izolare, așteptau răbdători ca bucătăria supra-solicitată a localului să le trimită mâncărurile comandate…
La un moment dat, unul dintre comeseni m-a întrebat care este subiectul următorului meu editorial. Am răspuns că cinstesc moștenirea intelectuală a lui Stephen Hawking și intenționez să scriu ceva despre civilizațiile extraterestre și despre felul în care omenirea se poziționează conceptual și moral față de acest important subiect. Fiindcă ilustrul astrofizician englez a avut o opinie care pare să contrazică curentul care prevalează în cercurile intelectuale elevate, care consideră că o civilizație capabilă să străbată genunile Universului nu poate fi decât atât de avansată încât să fi eliminat din obiceiurile sale opresiunea, împilarea și agresiunea.
Or, făcând opinie separată, Stephen Hawking a opinat că omenirea se află într-un mare pericol în cazul unei întâlniri cu o civilizație extraterestră. În primul rând, fiindcă un contact nu poate avea loc decât pe Terra, deci pe terenul nostru, fiindcă orice civilizație care poate călători la distanțe atât de mari are un imens avans științific și tehnologic asupra noastră. În al doilea rând, dacă au pornit la drum ei nu pot decât să fie asemenea omenirii, în cazul căreia dezvoltarea artei navigației a dus la cotropirea și jefuirea întregii planete de către puternicii și „evoluații” europeni. În consecință, precum în majoritatea peliculelor SF, indiferent de calitatea lor artistică, apariția în preajma noastră a unor mesageri extratereștri nu poate fi decât de rău augur, vestind episoade de agresiune violentă, de jaf generalizat și de confruntare sângeroasă.
Aici trebuie să mă poziționez în contrapunere deschisă cu magistrul găurilor negre. Și nu fiindcă îmi închipui ființele cugetătoare extraterestre drept adevărate idealuri de puritate morală și de elevație spirituală și intelectuală. Câtă vreme nu am consemnat, prin experiență directă, adevărul, orice teorie de lucru trebuie serios luată în seamă. Ci fiindcă, după o serioasă aplecare asupra datelor oferite nouă de către astrofizică și cosmologie, mă întreb cu candoare: dacă extratereștrii există, unde sunt ei? Și nu fiindcă aplic paradoxul lui Fermi, care zice așa: Universul are o vechime de multe miliarde de ani. Dacă o stea din a treia generație de stele (Soarele) are deja o civilizație tehnologică, înseamnă că Universul ar trebuie să colcăie de civilizații mult mai vechi decât a noastră. Unde sunt ele?
Nicăieri. Nici măcar urme electromagnetice (transmisii radio sau video) nu ne parvin de la alte corpuri cerești ‒ din alte sisteme planetare, fiindcă în sistemul nostru va fi mare minune dacă vom găsi măcar forme de viață pluricelulare… La un moment dat, unii îndrăzneți fără frontiere (printre care și subsemnatul, în versiunea sa mult mai tânără…) am promovat ideea că „semenii întru rațiune” au fost deja aici, au contribuit la dezvoltarea noastră ca specie și au lăsat urme de neșters în manifestările culturale ale umanității. Mărturisesc că azi toată acea poveste mi se pare cam trasă de urechi, fiind generată mai degrabă de nepriceperea noastră în interpretarea unor manifestări in cultura timpurie a umanității
Mai mult chiar, încep să mă îndoiesc că, binevoitori sau nu, acești extratereștri există. Cercetările făcute în domeniile cosmologiei, planetologiei și exobiologiei ne-au revelat două mari adevăruri. Primul este că în galaxia noastră există numeroase planete asemănătoare Terrei; privite de la această depărtare, ele par a fi propice susținerii vieții (NASA tocmai ce-a anunțat lansarea satelitului TESS, destinat vânării de exoplanete). Al doilea mare adevăr este că Terra este, totuși, o planetă care cumulează un număr atât de mare de însușiri specifice, încât am fi îndreptățiți să o considerăm unică. Ea se află taman la distanța potrivită de un Soare constant și longeviv, într-un sistem solar în care este protejată de cataclisme majore prin prezența planetelor exterioare masive, sistem solar care orbitează centrul galaxiei într-o zonă lipsită de aglomerări de stele sau nori periculoși de praf cosmic. Terra are un satelit masiv, fapt ce-i stabilizează axul de rotație și evită fluctuațiile mari de climă. Planeta în sine este specială, având un miez radioactiv masiv, topit, fapt care duce la dinamica scoarței planetare și la întreținerea esențialelor cicluri ale oxigenului, apei și carbonului. Datorită acestui miez, Terra are un câmp magnetic care protejează viața de radiațiile cosmice. Dacă mai adăugăm abundența apei, diversitatea formelor de relief, stratul de ozon, suntem nevoiți să recunoaștem că mărunta noastră planetă este minunăția supremă între minunile Universului și că este posibil ca viața, așa cum o cunoaștem, să fie posibilă doar aici, în acest colțișor de Univers.
Poate că gălăgioșii petrecăreți din acel local nici măcar nu erau conștienți de existența acestei realități. În mod cert, Stephen Hawking a interpretat-o diferit de mine. Ce am înțeles eu în acel moment este că poate umanitatea este singură în acest Univers infinit și, după ce se va fi eliberat de toate ambițiile puerile care o macină acum, va avea misiunea de purta flacăra vieții și a rațiunii în toate colțurile galaxiei.
Fără îndoială, vor mai exista și atunci momente prielnice pentru o ieșire la bere…
