Reacția celui mai profilat gânditor de astăzi vizează procedura adoptării acordului dintre reprezentanții Uniunii Europene și cei ai guvernului elen. Aceasta ar fi redus Grecia la statutul unui „protectorat" și atestă „falimentul (bancrupcy)" Consiliului European, care nu a promovat „principiile democratice ale Uniunii Europene". Nefiind altceva decât o „mixtură toxică de reforme structurale necesare ale statului și economiei și de impuneri (impositions) neoliberale", acordul nu are cum să dea rezultate. Nici măcar ceea ce un bancher precum Mario Draghi a ajuns să ceară (vezi Suddeutsche Zeitung, 17 martie 2015), anume, mai multă „responsabilitate democratică (more democratic accountability)" în chestiunile financiare, nu a mai contat. Pe deasupra, nu se poate aplica un acord când un semnatar îl consideră din capul locului inacceptabil. Fără „restructurarea datoriilor", grecii nu vor putea niciodată să achite datoria uriașă ce li se pune pe umeri, fie și lăsând la o parte faptul că nu este lămurit unde s-au dus zecile de miliarde cu care au fost creditați.
Habermas invocă în cele din urmă „scandalul înăuntrul scandalului", ce constă, potrivit formulării sale, în „maniera constipată în care guvernul german și-a asumat rolul conducător". În loc ca rolul să rămână politic, ținându-se seama și de faptul că, de pildă, deja prin acordul de la Londra, din 1953, s-au restructurat datorii, acum s-a mers pe un expedient în forță, favorabil cercurilor financiare, umilitor însă pentru Grecia. În acest fel, guvernul actual de la Berlin a pus în joc credibilitatea politicii germane, construită cu mare grijă și competență după Al Doilea Război Mondial, prin etalarea unor aspirații hegemonice
Aceste argumente nu trec peste situația efectivă din Grecia. O elită politică coruptă a folosit de-a lungul anilor resursele pentru a se îmbogăți disproproționat, cu asistența funcționarilor Uniunii Europene, iar acum, o stângă, gata să îmbrace culori etnice, este tentată să ia, în reacție, calea moralizării relațiilor financiare. Pe de altă parte, Habermas împărtășește evaluările finanțiștilor capabili să conceapă economia - cum sunt Stiglitz și Krugman - și își asumă observația lui Amartya Sen că politica austerității constituie de fapt ceea ce în medicină ar fi „mixtura toxică de antibiotice și otravă pentru șobolani".
Nu sunt argumente de luat ușor, căci analiza lui Habermas nu simplifică nicidecum situația. Dimpotrivă, este analiza care consideră situația în întregime și în evoluție. Este adevărat că, așa cum Papa din timpul lui Stalin nu avea tancuri, nici Habermas nu are partide sau cohorte de propagandiști organizați să-i promoveze optica. Dar, ca și în cazul Papei, evaluarea lucidă a realității și forța argumentelor sunt de partea sa.
Desigur că intervenția lui Habermas ține de întreaga sa concepție asupra societății moderne și lumii actuale, iar argumentele sale se înțeleg pe fondul acesteia. Filosof de cea mai mare anvergură, care s-a alăturat cu o operă vastă lui Kant, Hegel, Peirce, Husserl, Heidegger, Wittgenstein, Dewey, Habermas a fructificat descoperirea continentului comunicării într-un sistem ramificat de gândire. Nu îl evoc aici (cel interesat poate vedea Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Polirom, Iași, 2006, pp.361-384), dar subliniez că filosoful nu numai că stăpânește istoria și sociologia evoluției europene, nu numai că a trecut prin filltrul propriu ceea ce s-a gândit despre Europa de la Hegel și Proudhon spre zilele noastre, nu numai că a examinat ca nimeni altul literatura europenistă a timpului în care ne aflăm, dar a conceput Europa într-o manieră de referință.
Concepția lui Habermas asupra Europei actuale se lasă sintetizată în câteva teze: "integrarea socială și culturală", așadar "problemele de legitimare și de motivație", trebuie aduse în avanscenă, dacă vrem o Europă care să depășească confruntările trecutului; s-a intrat într-o "constelație postnațională" a istoriei, care face ca statul național să devină dependent de forțe economice și politice ce-l exced; problema crucială pentru Uniunea Europeană este, în continuare, de a-și da o Constituție care să consacre "democrația postnațională" și să asigure patru performanțe: ocuparea satisfăcătoare a forței de muncă, corelarea "eficienței pieței" cu "dreptatea socială", înzestrarea Uniunii cu competențe de decizie, formarea unei "identități europene" în realitatea practică a vieții oamenilor.
Habermas respinge soluții delimitate între timp, precum cea a "euroscepticilor" sau cea a "euromarketiștilor" sau cea a "eurofederaliștilor", și propune "eurocosmopolitismul". Este vorba de soluția axată pe o unificare europeană eminamente politică, capabilă să reducă discrepanțele și să împiedice reînvierea aspirațiilor de dominație de odinioară, în forma unor reglementări democratice la nivelul Uniunii Europene. Teza sa nucleu spune că "integrarea funcțională" nu va da rezultate pentru construcția europeană în afara unei "integrări sociale", care are nevoie, la rândul ei, de o "integrare culturală" legată de „formarea democratică a voinței politice" și de consacrarea ei legislativă în Constituția Europei.
Au fost două rațiuni pentru a-l solicita recent pe Habermas să se exprime. Gânditorul din Frankfurt am Main a însoțit cu reflecții nu numai reconstrucția postbelică a țării sale, încât este socotit, pe drept, veritabilul „praeceptor Germaniae", ci și construcția europeană de până acum, fiind, de fapt, o conștiință de sine critică a acesteia. Cărțile ce au rezultat din a doua ipostază - Die nachholende Revolution (1990), Vergangenheit als Zukunft. Das alte Deuschtland im neuneu Europa?(1993), Die postnationale Konstellation (1998), Zeit der Übergänge (2001), Zeitdiagnosen.Zwölf Essays 1980-2001 (2003), Die gespaltene Westen (2004), Ach, Europa (2008), Im Sog der Technokratie (2013) - sunt mărturie. După ideile deschizătoare de epocă ale lui Nietzsche și răscolitoarele vederi ale lui Husserl sau Heidegger, Habermas a dat cea mai cuprinzătoare concepere a Europei în cultura universală. Și cine poate sesiza mai în profunzime ceea ce se petrece sub ochii noștri decât un filosof cu o formație neobișnuit de largă, incluzând economia, sociologia, istoria, dreptul, psihologia și disciplinele acțiunilor?
Prima rațiune a intervievării lui Habermas era de natură practică, anume criza Greciei - o țară fără de care, istoric și simbolic, nu se poate vorbi la propriu de Europa. Habermas este de părere că Uniunea Europeană ar trebui să procedeze ținând seama de proiectul inițial, al Europei democratice. Problema economică ce a apărut odată cu Grecia are componente ce țin de statul și economia acestei țări și care reclamă reforme. Ea are însă și componente ce țin de politica Uniunii Europene, concentrate în democratizarea întreruptă.
În fapt, observă Habermas, democrația europeană s-a oprit la nivelul democrației interguvernamentale din Consiliul European, în care fiecare membru reprezintă opinii care, în cel mai bun caz, sunt ale electoratului propriu din țara respectivă. De aceea, în mod paradoxal, în criza greacă, mai ales după referendumul din Grecia, la negocieri se întâlnesc optici concurente care sunt la fel de legitime: ale exponenților statelor din Eurozonă și ale Greciei. Dar un fapt trebuie asumat cu limpezime: votul democratic al grecilor de respingere a soluțiilor Eurogrupului, exprimat în referendumul din 2015, nu este discutabil, câtă vreme europenii rămân fideli proiectului european. Pe de altă parte, mai trebuie asumat că, așa cum și-a dat seama chiar liderul Băncii Centrale Europene, „ceea ce se decide în spatele ușilor închise, de către șefii de guverne [și de state], care se gândesc doar la baza lor de vot națională, nu este, simplu spus, suficient temeinic, dacă se dorește să se ajungă la deciziile necesare, fiscale, economice și de politică socială".
A doua rațiune era de natură teoretică - obiecțiile formulate la soluțiile existente tocmai pe fondul crizei Greciei. Pe de o parte, „cosmopolitismul" a favorizat aducerea sub cupola Uniunii Europene a diverselor țări - cu nivele de dezvoltare inevitabil diferite. Pe de altă parte, așa cum se poate sesiza cu claritate - Grecia fiind doar semnalul de început al unei situații ce va continua - unele țări vor avea dificultăți în a face față criteriilor impuse de economiile puternice. „Cosmopolitismul" este socotit responsabil, măcar în parte, de crize de felul celei la care ne referim.
Habermas a răspuns la aceste obiecții invocând deficitul democratic al Uniunii Europene. În optica sa, soluția nu este înlocuirea democrației cu neoliberalismul, la care se tinde astăzi și care doar agravează dificultățile, ci democratizarea în continuare. Uniunea Europeană are de reluat proiectul fondator și de pășit spre o integrare nu numai prin mecanismele pieței, ci și prin cele ale unei democrații mature, aplicată nu doar în interiorul țărilor componente, ci și ansamblului. Europa nu suferă în fapt de prea multă democrație, cum insinuează adepții unei „drepte" obsedate de trecut, ci datorită opririi democrației la nivelul interguvernamental, care este prea puțin sub control public.
Astăzi, doi dintre cei mai importanți gânditori de pe scena reflecțiilor europene asupra Europei au opinii aparent divergente. Habermas apără ideea unei democratizări pe mai departe a Uniunii Europene, vizând ansamblul, în vreme ce Pierre Mannent ( La raison des nations. Reflexions sur la démocratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) vede națiunile ca un cadru indispensabil al democrației. Divergența nu este, însă, atât de acută pe cât pare la prima vedere, dacă se ia în seamă împrejurarea că ambii gânditori sunt nemulțumiți de stagnarea democratizărilor și de prevalența unor ideologii de conjunctură.
Dincoace însă de criza Greciei și de răspunsul celui mai profilat filosof de astăzi, a devenit din nou evident că restanțele Europei afectează starea Uniunii. Este limpede că înțelegerea politicii ca simplă concurență, în disprețul cooperării, nu este, cum se crede, un mecanism de dezvoltare politică, ci poate fi la fel de bine o sursă de involuție. Este limpede că democratizarea nu se poate opri la nivelul șefilor de state și guverne care - chiar presupunând că ar fi competenți și devotați cauzei proeuropene (ceea ce nu este deloc regula!) - rămân inevitabil doar exponenții celor care i-au ales (nici măcar ai țărilor lor!). Este limpede că Uniunea Europeană a intrat în criză din momentul în care a lăsat în arhive proiectul democratic și a apucat calea unei tehnocrații cu vederi înguste, ruptă de dezbaterea democratică. Este limpede că s-a ajuns la răscrucea în care trebuie ales din nou, de data aceasta după o experiență de încă două decenii, între Europa birocrațiilor umflate și Europa cetățenilor. S-a ajuns, în orice caz, în fața dilemei practice: dacă vrem o Europă smulsă din pericolele trecutului, atunci trebuie înaintat cu o integrare politică prin democratizare, ce schimbă cadrul tradițional al vieții oamenilor; iar dacă vrem o Europă doar concurențială, atunci nu are cum să se depășească discrepanța nivelelor de dezvoltare, iar unii își vor impune voința altora, revenindu-se astfel la vechea istorie.
Mulți cetățeni onești se întreabă dacă nu cumva devine regulă desconsiderarea votului cetățenilor dintr-o țară sau alta. Faptele ce se petrec sunt fapte și trebuie luate ca atare. Două aspecte ne conduc la răspuns.
Mai multe analize economice și sociologice, de afiliere politică variată, descriu situația pe care criza Greciei o semnalează, dar nu o încheie nicidecum: odată trecut la uniunea monetară, cu o monedă puternică și cu țări democratice, desigur, dar dezvoltate diferit, nu este posibilă coerența Uniunii Europene decât în condițiile unei „uniuni a unui transfer (transfer union)" (vezi Wolfgang Streek, în Der Spiegel, 8 iulie 2015) de suport financiar dinspre țările puternice, spre celelalte. Acest „transfer" de bani este, vrând-nevrând, sub condiții și are implicații. Pe de o parte, cei care transferă vor fi preocupați să impună politici celor care le solicită sprijin, iar aceștia vor reacționa la impuneri. Pe de altă parte, contribuabilii țărilor care „transferă" vor reacționa, de asemenea. Țările Uniunii Europene vor fi egale, desigur, dar egalitatea, luată singură, nu va face să dispară asimetriile din relațiile lor. Asemenea eventualități vor trebui luate în calcul, în mod lucid, pentru anii ce vin, ceea ce nu înseamnă deloc resemnare.
După părerea mea, răspunsul la întrebarea de mai sus rămâne mereu în mâna elitelor din țările respective și depinde de capacitatea acestora de a concepe și atinge dezvoltarea unei țări. Până astăzi, se poate constata, nimeni în Uniunea Europeană nu a impus ceva fără semnătura cuiva din elită. Dacă cineva interferează sau nu în votul democratic dintr-o țară, depinde de elita proprie acelei țări. Cheia se află înăuntrul acesteia și, în fond, în calitatea elitei conducătoare - luând în seamă pregătirea profesională și larg culturală, la un capăt al componentelor calității, și capacitatea de organizare și de acțiune, la celălalt. Cetățenii și țările care nu au elite competente și preocupate să le reprezinte voința exprimată democratic plătesc și vor plăti, cum se observă, tot mai scump!
Habermas are în vedere, trebuie spus, situațiile în care elitele reprezintă interese profilate și vederi elaborate. Stările de lucruri din țările în care conduc elite prost pregătite și selectate corupt - care trec peste noapte de la o ideologie la alta și fac orice pentru a păstra o putere obținută adesea dubios, elite care stau fără soluții în fața problemelor și exaltă, neavând argumente, instituțiile de forță ale statului, elite care târăsc în sărăcia lor de idei societăți întregi -pot fi lămurite, și ele, cu conceptele filosofului. Aceasta pentru că în astfel de situații este doar agravată prăpastia dintre a privi oamenii ca și „clienți (customers)" și a-i trata ca „cetățeni". Ele au rămas, însă, în afara celor abordate explicit de filosof.
Dar chiar așa stând lucrurile, noile intervenții ale lui Habermas și, înainte de orice, evenimentele din Grecia atrag atenția oricui asupra nevoii de a gândi Europa în noile condiții. Adică părăsind manifest clișeele aflate în circulație - ale „sfârșitului istoriei" și ale „indispoziției" unora, de astă dată a grecilor, de a se adapta, cum se perorează cu superficialitate în ultimele luni. Cine rămâne fidel proiectului paneuropean este dator să întreprindă el însuși efortul de a descrie cu acuratețe, a explica și a înțelege noua situație a Europei. De aceea - dacă este să stăm pe solul problemelor de la noi - soluția nu este revenirea la politica funestă a decadei care s-a încheiat, cu austeritate stearpă și democrație suspendată, drapate sub vorbe fără acoperire. Ca prim pas, soluția este declanșarea reflecției calificate, care să pregătească viitorul apropiat - un viitor ce pretinde, deja, pricepere, democratizare curată și soluții inovative.
