Primul este grija de a aplica nu doar legile și procedurile, ci și dreptul, și de a atinge justiția. Mă gândesc la preocuparea președintelui curții supreme a Germaniei, Ernst W.Böckenförde (Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2006), de a chestiona sensul legilor și de a cultiva acea „neliniște etică (ethische Unruhe)" (p.381) ce împiedică acomodarea cu nedreptatea. Celebrul jurist nu și-a permis să spună "am fost numit judecător, deci ce decid eu este justiție!" El punea, între judecătorul calificat și justiție, „neliniștea etică"! Un alt președinte de curte supremă, de această dată din Italia, Gustavo Zagrebelsky (Contro l'etica della verita, Laterza, Gius, 2008), era frământat de diferența dintre „adevărul juridic" și adevăr și pleda pentru o „etică a îndoielii (etica del dubbio)" - singura compatibilă cu justiția și, până la urmă, cu democrația (p.153). Suficiența judecăților din unele instanțe i se părea un păcat oribil, iar confundarea sentințelor cu adevărul un alt păcat.
Al doilea fapt privește conceperea dreptului. Cine este interesat de înnoiri, nu poate trece peste autori care schimbă concepția: John Rawls (cu A Theory of Justice, 1971), care repune dreptul în legătură cu întrebarea simplă dacă legile sunt de așa natură încât viața să merite a fi trăită, și Jürgen Habermas (cu Faktizität und Geltung. Beiträge zur Diskurstheorie des Rechts und des demokratischen Rechtstaates, 1993), care recuperează deliberarea motivată etic în demersurile juridice. Cei doi arată că aplicarea legilor nu este doar o operație „tehnică" asupra unor obiecte, ci, în mod normal, un act încărcat de răspundere.
Astăzi este acceptat că aplicarea „tehnicii" specifice nu este de ajuns pentru a putea spune că ceea ce s-a decis în instanță este dreptul și că dreptul înseamnă deja justiție. Iar de drept - de la redactarea legilor pentru adoptare, până la aplicarea lor de la caz la caz (este destul o sentință nedreaptă pentru a compromite dreptul!) - atârnă cam tot ceea ce oamenii trăiesc în societate.
Aceste gânduri mi-au venit în minte luând în seamă trei afirmații recente ale fostului președinte al țării: c) că unii ziariști sunt „ofițeri acoperiți"; b) că mulți judecători sunt „ofițeri acoperiți" ai serviciilor secrete; c) că autocaracterizarea unor judecători drept „parteneri" ai procurorilor și schimbul de amabilități cu serviciile secrete duc la încălcarea drepturilor omului.
Afirmațiile acestea sunt importante Nu ar trebui cedat sofismului (ad hominem) răspândit la noi ce constă în a nu analiza o afirmație gravă sub pretexul că autorul ar avea interese. Orice afirmație din lume este subsumată unor interese, dar se examinează, la nevoie, ca atare. În plus, aici este vorba de afirmațiile unei persoane care, direct sau prin delegați, a creat exact ceea ce acum semnalează nemulțumit. Acea persoană s-a lăudat cu "justiția", iar acum constată că justiția sa este colonizată de controale și este nepregătită pentru drepturile omului câștigate în 1989. Orice observator lucid al României bănuia că lucrurile stau de mulți ani cum spune, cam târziu, fostul președinte, doar că, odată cu afirmațiile acestuia, vine o mărturisire din sistem, din partea căpitanului.
Problemele României nu se reduc, desigur, la felul justiției. O problemă este, de asemenea, se știe prea bine, corupția extinsă. Să privim în jur, la fapte de necontestat. Destule persoane publice trăiesc mult peste suma veniturilor legale (incluzând eventuale moșteniri) din timpul vieții. Pot fi menționați aici unii care au dirijat destinul industriei sau al marilor comenzi de stat, în mod evident. Nu mai vorbim de cei implicați în retrocedările de proprietăți. Unele partide au circulat bani, care mergeau, pe cât se vede, parte la partidul respectiv, parte la strângător. Primării, birouri parlamentare, universități, autorități publice sunt ocupate prin nepotism pe scară fără precedent. Corupția a devenit „mare", „mijlocie" și de orice fel.
Cu corupția este, firește, de luptat, iar această luptă trebuie dusă, înainte de orice, de un sistem subordonat înfăptuirii justiției, el însuși curățat. Să ne amintim cazul extrem: la procesul de la Nürnberg ( 1945-46) procurorul general Robert H. Jackson a spus, la rîndul lui, că este nevoie de un proces așa cum cei acuzați nu l-ar fi asigurat niciodată altora. Această deviză se cuvine să stea oricând în picioare, căci nu este aplicare a dreptului acolo unde nu se face ceea ce este indispensabil pentru triumful dreptății. Este sistemul juridic de la noi curățat pentru o asemenea performanță?
Se poate înțelege entuziasmul unor concetățeni care spun că justiția este pe drumul cel bun în România. Există reușite ale tribunalelor, după cum sunt juriști a căror calificare este certă și cărora nu li se pot aduce reproșuri. Dacă însă privim întregul în mod responsabil, entuziasmul se dovedește prematur. Justiția este pusă în mișcare, dar până la drumul cel bun mai este de lucrat. Se citează inculpări și arestări, dar, trebuie amintit, justiția începe în alt loc și este mult mai cuprinzătoare.
Evident, mulți oameni trăiesc o satisfacție atunci când cineva - un personaj politic, un rival, un cetățean nesuferit, care le-a făcut rău - este încarcerat. Psihologic, se poate înțelege, dar aici nu este totul. Să spunem răspicat: fiecare am avut de a face în viață cu oameni care au căutat să lovească și apoi au ajuns în situații dificile. Dar, chiar având experiența acestor lucruri, nu poate decât să ne repugne revenirea la ceea ce se putea citi în proza europeană a secolului al XIX-lea: obținerea probelor după arestarea persoanei. Va trebui acceptat că, într-un stat de drept, probele sunt cele care conduc la arestare, nu invers! Se cuvine, desigur, ca numeroșii impostori cățărați în funcții de regimul ultimei decade să dea seama de ceea ce și-au însușit din ceea ce nu li se cuvenea și de ceea ce au făcut din ceea ce nu este permis. Trebuie să dea seama, însă, înăuntrul dreptului și justiției.
Sistemul judiciar din România are probleme prea grave ca lucrurile să fie luate ușor. În locul flatărilor, mai potrivite ar fi preocuparea de a depăși lacunele existente și disponibilitatea de a privi întregul chestiunii. Prin forța lucrurilor, trebuie acceptat că investitorii nu au venit nici înainte de campaniile de arestări și nu vor veni nici după cea de acum. Dacă în justiție se află piedica (ceea ce nu este sigur, căci investitorii vin sau nu vin și în funcție de avantajele pieței, de proiectele ce se pun în joc, de prestigiul partenerilor, de perspectivele zonei!), atunci trebuie spus că, în fond, problemele României se rezolvă doar cu justiție serioasă, nu cu justiție dirijată sau emfatică. Iată câteva argumente.
Carențele justiției încep, orice s-ar spune, cu legile, care sunt rezultatul politicii. Ele merg mai departe cu lacunele procedurilor, cu funcționarea sistemului, cu numirea magistraților, cu pregătirea juriștilor, cu slaba dezbatere publică asupra aplicării dreptului. Să ne oprim aici mai ales asupra legilor.
Este exclus ca ceea am numit cu altă ocazie „patologiile politicii" din ultimii ani - „guvernare prin antagonizare", „prezidențialism disfuncțional", „fuga de răspundere a decidenților", „constituție fără constituționalism", „dictatura majorității aritmetice", „mitul guvernului tare" - să nu lase urme în legi. Întrebarea simplă este: câte legi (sau articole) sunt în interes public și câte în interesul unui grup, care s-a dat drept public? Foarte probabil, nici o lege nu a rămas neatinsă, direct sau prin implicații, de maladiile regimului. Acum, de pildă, se descoperă că legea retrocedărilor are probleme grave; dar, oare, nu se putea ști deja la adoptare sau măcar pe parcurs, despre ce este vorba? Putem lua alte numeroase exemple de legi ce nu au de a face decât verbal cu interesul public, de legi prost formulate și agramate, oricum, de legi ce nu fac față nevoilor din țară.
Adoptarea legilor este altă tară ce cântărește greu la noi. Poporul a fost pus în paranteză de mentalitatea unui autoritarism de operetă (ce a ajuns să consacre deja sintagme: „eu am decis...", „eu numesc..." etc., luate, desigur, în derâdere în alte democrații). Apoi, a fost pus în paranteză Parlamentul. Asumarea așa-zisei „răspunderi pe legi" de către guverne de amatori a dus, între altele, la mormanele de prostii numite „legile lui Boc". Pe rând, fiecare lege din acel pachet își dezvăluie aberațiile: au fost legea pensiilor, apoi legea educației, acum sînt Codurile (penal și de procedură) și vin, desigur, altele. Din nefericire, nimeni nu răspunde, deși se vede cu ochiul liber că persoane cu pregătire juridică improvizată dau soluții legislative alandala. Bunăoară, în fața populației înmărmurite, se învederează acum că, netrecute prin Parlament, Codurile au rămas pe mâna a doi-trei demnitari, care au cârpit cât au priceput, iar acum, când se aplică, chiar aceștia sunt mirați de ceea ce a ieșit.
Confortabil sau nu, un fapt este sigur: nimeni din afara țării nu a dat sub semnătură personală ce are de făcut România. Libertatea deciziei, oricum par lucrurile, a fost și este mai mare ca oricând după 1989. Că unii concetățeni cer sfaturi în afara țării și apoi atribuie presiuni sfătuitorilor, că unii dețin pârghii prin care proiectează pe ecran că „îi forțează cineva", este o altă chestiune. O altă chestiune este și aceea că România obține mai puțin de la parteneri, reprezentanții ei deschizând ușa cabinetelor cu puține idei și propuneri, pentru a saluta cuviincios. Să mai amintim că evaluările României se fac, în fapt, de către români aflați în treabă prin Europa? Nu de mult, cineva observa că România se raportează nu la vocile care hotărăsc în America, ci la liniile secundare. Într-adevăr, de ce nu se învață din grija de sine, din preocuparea de soluții raționale, din neliniștea creatoare, din inovațiile Americii, de ce nu se folosește capacitatea de sprijin a acesteia?
Firește, starea lucrurilor nu este deloc roză. Retroactiv, se poate spune că a fost influentă, fiind luată ca adevăr ultim, o ideologie rudimentară a îmbogățirii pe orice cale - ce a luat avânt în 2001, a fost perfecționată în 2004, apoi legitimată insidios sub gonflata „luptă cu corupția" din 2005 încoace. Ion Rațiu a sugerat ce poate face cineva bogat în politica românească, iar mulți s-au străduit să-l egaleze. Se înțelege greu la noi că o funcție publică nu este ocazie de îmbogățire sau căpătuire.
Putem fi întrebați justificat: ce este de făcut? Nu este nevoie să accentuăm importanța covârșitoare a justiției, ea fiind cunoscută. Din poziția justiției, ca valoare fondatoare, nu rezultă, însă, nicidecum - decât cu prețul căderii într-un alt sofism, frecventat copios, din nefericire - că ceea ce se decide în instanțe este dreptatea însăși, ce nu trebuie atinsă nici măcar cu o floare. Independența justiției este altceva decât se crede în perorațiile ultimilor ani - în care se asumă că justiția ar face-o extratereștrii capabili de înțelegere a dreptului de pe aceste meleaguri - și presupune discuție publică, nu împiedicarea acesteia.
Statul de drept, clamat în mod firesc, presupune în România de astăzi trecerea de la aplicarea articolelor de lege, la înțelegerea sensului legii, de la legi, la legi bune, de la proceduri, la proceduri convergente cu drepturile omului. Dacă acești pași sunt făcuți, atunci putem să ne îngăduim să sperăm că se va putea trece de la aplicarea dreptului la justiție.
Pe lângă ameliorarea legilor și normalizarea procedurilor, trei organizări se cer revizuite. Este vorba, mai întâi, de trecerea numirii magistraților prin concursuri în regia instituțiilor publice. Este nevoie de o procedură de numire ce permite un filtru ce combină inițiative responsabile, selecții specializate și decizii ale autorităților publice. În orice caz, personalizarea deciziei este contraproductivă. Este vorba, apoi, de pregătirea juriștilor. Nu sunt rațiuni să se creadă că se formează judecători în câțiva ani de facultate, cu un curriculum pauper (din care lipsesc tocmai disciplinele ce formează optica comparatistă, capacitatea de argumentare și înțelegerea dreptului), în vreme ce, în țările europene, pregătirea ia minimum opt ani, pe un curriculum cu o solidă armătură culturală. Este vorba, în sfârșit, de explorarea eventualității trecerii la instanțe ce operează cu jurați, măcar în anumite procese.
Peste toate, dreptul nu înaintează în societate decât în condițiile respectării dreptului la opinie. Nu numai că dezbaterea publică despre justiție nu poate fi oprită, dar este indispensabilă. Dezbaterea publică asupra legilor, dreptului și justiției rămâne oricum oxigenul oricărei înnoiri și șansa generalizării acelei „neliniști etice" ce poate apropia „adevărul juridic" de adevărul pur și simplu.
