Patriotismul de azi

 Patriotismul de azi
Ce-i ține laolaltă pe membrii unei națiuni? Răspunsul dat nu demult în Germania (vezi B. Vogel, Hrsg., Was eint uns? Verständigung der Gesellschaft über gemeisame Grundlagen, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2008) este, pe bună dreptate, acela că nu un singur „factor", ci mai mulți formează liantul națiunilor.

Desigur, limba comunicării curente, locul de naștere, relațiile de rudenie și alte date biografice îi unesc pe oameni într-o națiune. Este vorba de factori concreți, la care se adaugă alți asemenea factori, precum educația, însușirea istoriei acelei comunități, a tradițiilor ei, mândria de fi succesorul cuiva sau de fi participat la evenimente cruciale, cu toate consecințele lor.

Acești factori țin de reproducerea culturală a vieții. Ei nu sunt, însă, niciodată întreaga viață a omului. De aceea, concretismul - optica potrivit căreia acești factori sunt totul pentru oameni - se cere privit cu circumspecție. Doar propaganda patriotardă, care se dezvoltă atunci când nevoia democratizării este ocolită, îi consideră suficienți. Ea pune semnul îndoielii în dreptul celui care nu se dă în vânt după tradiții și istorie așa cum sunt ele propagate azi, socotindu-l, în același timp, patriot pe cel care le exaltă. Chiar dacă lucrurile stau cu totul invers, un cetățean putând fi patriot și prin performanțe ce sporesc bunăstarea comunității, iar exaltarea putând fi și simplă agitație!
Mai recent, această propagandă atinge încă o treaptă în jos, considerându-l patriot pe cel care tămâiază șefii. S-a ajuns din nou la simplificarea grotescă a patriotismului. Ca să-l parafrazăm pe Mihai Sebastian, unii confundă analiza cu lingușirea, rezolvarea cu atacul și se umflă la tribună pentru a se grăbi apoi spre remunerația din culise și împăcarea de la bufet. Nici nu putea bănui, însă, sagacele scriitor ceea ce astăzi este fapt - patriotismul plătit și patriotul remunerat. Ca nicăieri - așa cum atestă penibilele pensii speciale din instituții de forță ale României actuale și dezvăluirile privind acțiunile ilegale ale acestora - patriotismul remunerat de la bugetul statului!

La propriu, patriotismul este chestiune de trăire și este echivalat justificat cu „iubirea de patrie". Nimeni nu este îndrituit să pună la îndoială trăirile altuia. Iar trăirile se verifică prin fapte, al căror evantai este mai larg decât acceptă orice propagandă, și cea patriotardă și cea cosmopolită, ce i se opune.

Dacă este vorba de actualitate, atunci se poate spune că, în România, s-a revenit repetat la concretism. În faza finală a socialismului oriental, s-au invocat elemente atribuite specificului (inclusiv o pretinsă „fire" a poporului) pentru a izola țara de contaminarea cu doctrina universală a drepturilor omului și apoi cu reformele lansate de Gorbaciov. Erai socotit patriot dacă suspectai doctrina și reformele respective. După 1989, s-a apelat la elemente concrete pentru a feri țara de internaționalizările care au urmat liberalizării schimburilor, sub formula „noi nu ne vindem țara" - nici economic, nici altfel. În ultimii ani, la fel de dezorientat, se caută legitimitatea în competițiile erei globalizării nu cultivând performanțe - lichidarea sărăciei, democratizarea, reducerea surselor de suferință - ci căutând justificări în trecutul cultural. Etnicitatea se invocă de către unii nu ca imbold pentru creație, ci pentru a crea impresia normalității și a împiedica reorganizarea instituțională și tragerea la răspundere. Patriot este socotit cel care nu pune sub semnul întrebării situații, politici și persoane.

În fața concretismului, trebuie spus că, atunci când este separată de modernizare, exaltarea limbii, tradițiilor, istoriei nu duce departe. Poți face rău țării tale strângând în brațe elemente specifice doar pentru a discredita reforme instituționale și sociale, cum se vede bine astăzi, în proliferarea de „patrioți" care confundă din nou patriotismul cu bigotismul politic! Unii iau „statul de drept" ca măciucă de lovit rivalii, nu ca un cadru salutar pentru extinderea drepturilor și libertăților cetățenești. În definitiv, ce se poate spune când juriști evident nepregătiți juridic distrug și bruma de justiție din țară pentru a-și ascunde fărădelegile? Dar poți face bine țării tale corelând prețuirea limbii, tradițiilor, istoriei proprii cu nevoile de modernizare - adică cu tehnologizarea, democratizarea și încurajarea culturii reflexive - și acționând pentru acestea.

O constatare generală se impune, însă. Anume, istoria ultimului secol a zdruncinat forța integrativă a limbii, tradițiilor specifice, conștiinței istorice. Resorturile au fost multiple. Națiunile au apucat uneori pe căi funeste, încât mulți s-au derobat de afinități naționale. Conștiința civică a devenit mai critică în consecința alunecărilor în dictatură, crime, războaie. Mulți oameni s-au trezit cu patria schimbată ca urmare a retrasării frontierelor de stat. Migrațiile au schimbat adânc viața națiunilor, astfel că suprapunerea dintre identitatea națională și identitatea etnică s-a redus și mai mult.

Ca urmare a acestei istorii, s-a produs deplasarea patriotismului - trăirea apartenenței la o țară și a mândriei acestei apartenențe - de la concretism la adeziunea la Constituția legilor acelui stat. Numeroși contemporani aflați în diaspore nici nu mai au cum să împărtășească toate elementele concrete care îi legau de națiunea de origine, dar servesc noua lor țară cu devoțiune, fiind convinși că reglementările drepturilor și libertăților și Constituția, precum și consecințele acestora în nivelul de viață, sunt mai bune.

Se pune întrebarea: ce se întâmplă cu afilierile concrete? Este evident că oamenii trăiesc în continuare satisfacția vorbirii limbii de origine, mândria personalităților reprezentative, orgoliul performanțelor comunității etnice, naționale, statale din care au făcut sau fac parte. Manifestările culturale și întrecerile sportive sunt probe empirice concludente ale continuității afilierilor. O mutație a avut, însă, loc.

Cea mai profilată personalitate a filosofiei de azi, Jürgen Habermas, a observat că se petrece schimbarea a ceea ce ține laolaltă comunitățile. Identificarea cetățeanului cu elemente localizabile în spaţiu şi timp cedează loc identificărilor inevitabil mai abstracte, cu regulile interacţiunilor din comunitate. Ducând până la capăt observația Habermas a arătat că terenul pentru vechiul patriotism, al identificării „concretiste", se restrânge mai ales prin globalizare, unificarea europeană, pluralismul viziunilor, realitatea multiplelor culturi, compromiterea unor medii ale identificării naționale. Ca urmare, „patriotismul constituţional" este acum alternativa mai bună (Jürgen Habermas, Eine Art Schadensabwicklung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1987, p. 135), căci este dezlegat de ceea ce poate separa oamenii și orientat spre consolidarea drepturilor și lărgirea libertăților.

Patriotismul s-a desprins de elemente concrete și s-a reconfigurat în dreptul Constituției. Este însă Constituția suficientă? Observăm prea bine că o țară poate avea o Constituție democratică, chiar și unele legi valide, dar până la democrație mai rămâne un drum, căci aplicarea prevederilor constituționale este o chestiune distinctă. La noi, de exemplu, o analiză lucidă confirmă că s-a produs în ultimele decenii alunecarea în „statul clientelar", apoi în „statul mafiot", iar acum, aspirația unora este „statul disciplinar", în condițiile aceleiași Constituții. Evident, cetățeanul matur nu poate face obiect de mândrie patriotică din aceste desfigurări, cu toate implicațiile lor economice și sociale.

Dovadă este, între altele, împrejurarea că cea mai vastă emigrație din istoria țării și de pe continent are loc în România din zilele noastre. Ce este mai grăitor decât emigrarea cetățenilor? Iar fenomenul continuă. Cum observa cineva, tineri români care se înfășurau cu tricolorul la terminarea liceului, acum mai bine de un deceniu, cer astăzi cetățenia în alte țări.

Nu cumva patriotismul constituțional trebuie completat cu componente de practică instituțională? Întrebarea rămâne deschisă, câtă vreme Constituția prevede prea puține obligații în materie de aplicare, iar preocuparea aplicării cu bună credință este în suferință. Este însă clar că poate fi patriot acela care este în stare să conceapă reforme instituționale și sociale și dezvoltări și să facă ceva pentru a aplica o Constituție modernizată, nu doar cel care perorează despre limbă, tradiții și istorie și se dă de ceasul morții pentru căpătuială.(Din volumul Andrei Marga, Identitate și modernitate, în curs de publicare)

 

 

Comenteaza