Îmi permit să amintesc volumul Andrei Marga, Filosofia lui Habermas (Polirom, Iaşi, 2006), în care se indică paşii făcuţi de celebrul filosof spre abordarea legitimării: elaborarea unui model descriptiv al „societăţii actuale"; identificarea crizelor acesteia; profilarea „crizei de legitimare" (alături de „criza economică", de „criza de raţionalitate", de „criza de motivaţie"); tematizarea legitimării normelor şi delimitarea în raport cu Max Weber, Carl Schmitt, Johannes Winckelmann; respingerea concepţiei neopozitiviste, după care normele nu sunt capabile de adevăr; elaborarea teoriei „discursului" drept cadru al legitimării (pp. 127-130).
Mai recent, o revistă din Bucureşti (Euresis 2010) a explorat, la sugestia unui literat american, implicaţiile legitimării (legitimacy) în studiile culturale şi, în particular, literare. Preocuparea pentru lămurirea legitimării, mai ales în relaţie cu legalitatea, la care, la noi, este adesea redusă, a rămas, în pofida câtorva intervenţii, abia insulară. Se cuvine ca jurişti, sociologi, filosofi să se pronunţe de acum asupra ei.
În fapt, instituţional vorbind, ţara noastră întâmpină deja în mod acut problema legitimării. Este destul să amintesc un exemplu cât se poate de intuitiv. La alegerile parlamentare din 2008, a participat în jur de 40% din electorat. A rezultat o configuraţie politică cu un partid de ceva peste 30% din voturi, care a fost însărcinat să formeze guvernul. În loc să asistăm la o distribuţie a puterii corespunzătoare proporţiei voturilor şi, de ce nu?, reprezentativităţii în raport cu electoratul, un partid a confiscat treptat puterea (recurgând, de pildă, la adoptarea de legi prin asumarea răspunderii guvernului şi interdicţia pentru proprii parlamentari de a vota moţiuni de cenzură), graţie deciziei unei persoane. Germania a făcut această eroare clasică în 1933!. Gestul era oarecum legal, dar nu era legitim. Trebuie să ne obişnuim, şi în Romania, cu distincţia între „a fi legal" (adică, conform legilor în vigoare) şi „a fi legitim" ( adică, conform voinţei politice exprimate în forme corecte şi în mod concludent de electorat).
În România - am spus-o de multe ori şi îmi asum răspunderea afirmaţiilor - sunt multe decizii legale care nu sunt legitime. De pildă, întreaga cohortă a legilor adoptate prin „răspunderea guvernului", în 2009 - 2010, este (dacă forţăm prevederile Constituţiei) legală, dar nelegitimă. Un guvern cu suportul electoral de atunci nu avea legitimitate să adopte, fără aprobarea Parlamentului, acele legi de importanţă crucială (salarizare, pensii, educaţie etc.).
Să introducem problema legitimării printr-un succint excurs istorico-teoretic. În societăţile modernităţii târzii, în care ne aflăm, datorită politicilor autoritare sau chiar dictatoriale din secolul anterior, a devenit o problemă gravă legitimarea sistemului de norme (legi, reglementări etc.). Nu se poate obţine motivarea cetăţenilor conştienţi fără legitimarea normelor. Max Weber a teoretizat legitimarea prin „credinţa" în politica ce se duce, în fapt; Carl Schmitt a propus legitimarea prin „decizia" liderului; Winckelmann ne-a propus legitimarea prin „raportare la o valoare"; Luhmann invocă legitimarea prin „proceduri"; Habermas preconizează legitimarea prin dezbaterea publică („discursul raţional"). Putem invoca şi alte puncte de vedere. În România actuală, cred, însă, că trebuie revenit la cel care a pus cel mai simplu şi mai concludent problema legitimării. Îl am aici în vedere pe James Madison, celebrul leader american, care aşeza legitimarea acolo unde îi este locul: în voinţa exprimată democratic a poporului. Trebuie reluată această tradiţie de gândire, chiar dacă, astăzi, autoritarisme ascunse, unele de provincie, caută să farmece minţile neinformate cu promisiuni fără acoperire . În fapt, legitimitatea sistemului de norme, care include, prin efecte, deciziile, este asigurată numai dacă majoritatea populaţiei s-a pronunţat pentru o soluţie anume sau, pentru ocuparea unei funcţii anume. În fapt, nu este guvern legitim fără peste o jumătate de voturi ale corpului electoral de partea sa şi nu este şef al statului legitim fără o astfel de majoritate.
Nu dă rezultate tăinuirea problemei legitimării sau escamotarea acesteia sub tot felul de pretexte „realiste" („nu vin oamenii la vot", „asta-i situaţia", „mergem mai departe aşa", „acum nu se poate altfel" etc.). „Realismul" de azi este o formă de conformism şi oportunism care maschează problemele, în loc să le rezolve. Ca să rămânem la acelaşi exemplu, citat pentru caracterul său intuitiv, aş observa că reprimarea continuă a înseşi punerii problemei (cu repetata angajare a răspunderii guvernului, în locul dezbaterii publice şi parlamentare, pentru adoptarea unor legi de importanţă crucială şi interdicţia, faţă de proprii parlamentari, de a vota, spre a împiedica eventuala deviere a acestora de la opinia guvernului) s-a răzbunat în criza socială gravă etalată în protestele din ianuarie 2012, apoi în răsturnarea guvernului şi suspendarea legală a preşedintelui, cu tot ceea ce a urmat. Împrejurarea că ulterior situaţia din România a fost reglată în baza unor considerente formal-legale - chiar în pofida unui referendum şi, apoi, a unor alegeri parlamentare, care au arătat într-un mod covârşitor că electoratul se opune dizolvării legitimării într-o legalitate formală - nu schimbă datele problemei. Legitimarea se impune ca temă, până la urmă, oricare ar fi subterfugiile tăinuirii ei.
