Nu prin vreo performanţă anume, a unui grup sau a unui ins, nu prin capacitatea fizică sau intelectuală, nu pentru că s-ar fi considerat "altfel" decât marea masă a populaţiei, ci prin faptul că şi-au propus să facă cea mai mare... salată din Lume. Imaginile ştirii (altfel imbecilă în "seninătatea" ei prostească, ne arătau din oră în oră cum o grămadă de concetăţeni tăiau şi iarăşi tăiau legume de toate soiurile pentru ca în final să realizeze "marea pleaşcă naţională", cu care, - sperau ei -, să rupă gura lumii întregi. Imaginea finală a fost, cel puţin pentru mine, (care oricum prefer castraveţii muraţi!), a fost aceea a unei imense tristeţi naţionale. M-am gândit că din salata aceea tristă şi imensă s-ar putea trimite peste tot în Lume, tuturor românilor, o porţie de salată; măcar pentru o zi, să mănânce fiecare dintre cei plecaţi de acasă, de bine sau de rău, între străini, o porţie de "salată tristă românească". Şi, odată cu porţia asta, suficient de mică, "să ajungă la toată lumea", aş propune să li se dea tuturor şi o bucăţică de hârtie, pe care să fie scris, de mână, neapărat, şi acest text frumos, al lui Dumitru Stăniloaie: "Pe lume sunt trei mari realităţi: insul, neamul şi umanitatea. Dar una fără alta nu pot exista. Insul există prin neam, iar umanitatea se manifestă tot prin neam... Insul afirmându-se pe sine, trebuie să afirme în acest timp umanitatea din sine, iar aceasta e întotdeauna determinată etnic. Neamul este matca ontologică în care îşi găseşte aşezământ şi rânduială concretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceasta şi în ea existăm noi ca inşi determinaţi. Ea are o adâncime, o originalitate proprie realităţilor permanente. Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenţei. Deci, una din marile griji ale acestor timpuri, care încearcă trăinicia tuturor realităţilor ce există, pentru a risipi ce-i fără vlagă lăuntrică şi a confirma ceea ce ţine tenace în existenţă, să ne fie aceea de a ne menţine ca neam în identitate proprie."
Poate că ar fi de interes, pentru toţi românii inteligenţi, risipiţi în căutarea unui miraj, oricare ar fi acesta, să vadă sau să revadă acest mic text, ca o imensă bijuterie, iar între două înghiţituri de salată tristă, să regândească şi să treacă prin propriul filtru al sufletului care le-a mai rămas, aceste fraze. Pentru unii, probabil textul marelui filosof Stăniloaie este vetust, sau chiar poate părea de o crasă banalitate, neconform cu nivelarea globalizării, pe care mulţi din tineri o asociază cu o "modă", a unui timp în care totul se poate amesteca: culturi, oameni, teritorii, determinări, originalităţi. Aşa cum nu poţi fi original făcând o salată, oricât de mare ar fi ea, tot aşa, nu poţi să-ţi păstrezi rădăcina ta, şi implicit a neamului tău. Dacă vei fi cândva ceva, dacă îţi va reusi un proiect personal, acela nu va putea fi decât acela care porneşte din sufletul neamului. În rest sunt construcţii la care poate ajunge oricine, întocmai ca o "salată tristă" pe care şi-o comandă orice om din lumea asta în "cubical"-ul unde munceşte, departe de ţara sa, de neamul său, de pământul său, de patria sa. Cu siguranţă că sunt mulţi în situaţia asta. Oameni inteligenţi, talentaţi, frumoşi, care au de spus ceva pe lumea asta. Pentru ei si pentru românii de lângă ei. Poate mă înşel, însă sunt lucruri pe care nu le poţi spune şi nu le poţi înţelege decât în limba ta. Nu întâmplător, profunzimile cuvântului românesc "dor" sunt intraductibile. Nu poţi iubi şi nu poţi fi trist decât în limba ta... Sigur, sunt mulţi şi cei care se opresc repede în drumul lor sub soare. Sunt poate cei mai mulţi cărora o anume fericire, accesibilă şi minoră, (despre care nici măcar nu mă interesează să vorbesc), omenească, dealtfel. Oamenii aceştia, care, repet, nu greşesc cu nimic, sunt cei din care, de obicei, se strâng cei dispuşi să facă oricând "performanţă", sub forma unei plăcinte uriaşe, a unei imense salate triste, a celui mai lung cârnat din lume, sau, de ce nu?, a celui mai mare rahat din lume... Circulă, în acest sens, pe facebook o zicere, şi mă bucur că e scrisă în englezeşte şi la îndemâna oricui: "They laugh at me because I'm different; I laugh at them because they're all the same." Cine o înţelege, e, de fapt, salvat. Sigur, "crucea" celui care simte "altfel" e grea, însă e la fel de adevărat că acest drum al acestei "cruci" este în fapt esenţa unei existenţe bine înţelese şi bine simţite... Dar nu la asta mă gândeam, când am invocat micul text al lui Stăniloaie. Mă gândeam, mai ales că în ciclicitatea ei, istoria ar trebui să-şi "reamintească" de înaintaşii care credeau, şi au demonstrat cu vieţile lor că "Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenţei". Oameni care au trăit experienţe care i-au îmbogăţit, în diverse alte părţi ale Lumii şi au venit să-şi trăiască propria "metafizică a sufletului", acasă, creind instituţii, spitale, universităţi, sau dacă nu, atunci fiind unii din acele fiinţe luminoase, de care o ţară nu se poate priva: şi anume, acei oameni care pot schimba alţi oameni împrejurul lor. Sigur, oamenii aceştia nu se vor gândi niciodată să se facă remarcaţi prin "înfăptuirea" celei mai mari salate din lume... În schimb, prin ei vom merge înainte, prin istoriile lor personale, către istoria "mare", din care aproape am ieşit, dacă ne gândim numai la faptul că suntem trataţi ca o colonie şi suntem o ţară condusă de un "guvernator" ilegitim, numit de forţe politice străine de noi şi de destinul nostru. 7
