Selectarea profesorilor universitari

În ultimul timp, la noi, problema plagiatului a invadat discuția în parlament, justiție, comisii și comitete ale diverselor instituții, mass media. Se discută haotic, în funcție de cine este incriminat și trebuie să părăsească scena. Nu se merge până la capăt, punând în față nu răfuieli politice, ci preocuparea unei curățenii generale.

Pe de altă parte, năravul plagiatului este doar o parte a maladiilor ce au cuprins titlurile României. Nu mai puțin grave sunt, prin consecințe, vasta corupție din viața științifică și culturală, cu cleptocrația, intervenții ale serviciilor, nepotismul și examene de mântuială devenite endemice.

Vor trebui repuse două întrebări simple, de care mulți s-au dezobișnuit. Poate ajunge unde aspiră în societate, fără proptele pe față sau în secret, un tânăr care are de partea sa doar mintea și brațele sale? Sunt titlurile ce se poartă pompos în România acoperite sau doar formule goale, datorate aranjamentelor de culise, târgurilor, caragialeștilor slăbiciuni?

Răspunsul nu mai este de ani buni pozitiv. De aceea, o asanare cuprinzătoare va trebui să intre pe agenda publică, mai devreme sau mai târziu, dacă țara noastră vrea să facă parte din lumea civilizației actuale. Ea atinge, inevitabil, chestiunea selectării profesorilor universitari. Să reflectăm asupra ei.

Valoarea unei universități o dau mulți indicatori: finanțarea, infrastructura, recrutarea studenților, programele de studii, descoperirile proprii și invențiile. Înainte de orice, o dau ocupanții posturilor de profesor universitar. Această funcție este cheia universității veritabile, încât este de înțeles preocuparea universităților serioase de a se înzestra cu profesori care sunt efectiv specialiști de vârf în domeniul lor. Mai mult, această funcție este, pentru cine gândește în profunzime, reperul de construcție a întregului sistem al educației. Ce nivel au profesorii universitari arată cum este selecția valorilor și educația în întregime.

Importanța profesurii universitare este atât de mare, încât, în multe țări, ea este pusă alături de cele mai înalte funcții din stat, iar desemnările de profesori universitari sunt plasate sub autoritatea parlamentului și, în mod exact, a capului statului - rege sau președinte.
Reflectând asupra subiectului, nu poți să nu te gândești, în România, la preocuparea lui Spiru Haret de a consolida cât se poate de mult ocuparea profesurilor universitare. El lua în seamă faptul că aceste profesuri dau, în mod normal, standardele culturale într-o societate.

Îmi amintesc și astăzi prevederile Legii din 1898 (cu modificările din 1901) : ocuparea prin concurs a acestor posturi, sub comisii în care ministrul are doi reprezentanți, alături de alți trei stabiliți de universitate, cu președinte de comisie numit de ministru, cu desemnarea prin decret regal, cu perioadă de probă de minimum trei ani (vezi Operele lui Spiru Haret, Comunicare.ro, București, 2009, volumul III, p. 140 și urm).

În alt loc, Spiru Haret accentua nevoia ca posturile de profesor universitar să fie în gestiune națională, spre a nu se face compromisuri și pentru a le asigura relevanța (Operele lui Spiru Haret, volumul IV, p. 70). Spiru Haret era oripilat de faptul că „în alte țări, nicăieri nu am găsit ceva care să semene cu concursul cum se află la noi" (p. 132).

Unele prevederi din legislația haretiană pot fi relativizate. De pildă, perioada de probă nu este necesară dacă sunt mai mulți candidați pe post. Restul prevederilor sunt însă inspiratoare, în continuare.

Spiru Haret era, pe drept, alarmat de faptul că într-un concurs anume s-a dat câștig de cauză unui candidat cu argumentul cam demagogic « va crește și se va dezvolta ! ». Nu ar trebui să existe alarmă continuă astăzi, când eroarea acuzată de Spiru Haret este doar una, printre multele ce se petrec acum?

Bunăoară, sunt mai mult decât carențe : considerarea ocupării profesurilor drept promovare, în dauna concursurilor veritabile; lipsa unei proiecții a nevoilor obiective de profesori universitari; caracterul confidențial al concursurilor și descurajarea candidaților care vin din afara instituției respective; stabilirea comisiilor de către candidatul însuși sau, oricum, compunerea comisiilor încât să fie favorizat cineva anume; lipsa reprezentanților unei autorități durabile și anonimizarea răspunderii; corupția (nepotismul, cleptocrația etc.) rampantă; ocuparea improprie a profesurilor prin instrumentarea listelor de lucrări ISI, frecvent triviale.

De aceea, nu putem să nu fim de acord cu Spiru Haret și la această oră a istoriei: nici o țară respectabilă nu practică sistemul din România actuală! Nici o țară nu și-a compromis atât de grav cel mai important titlu din învățământ! Cele de mai sus se pot ușor argumenta luând în discuție ocupări de profesuri din orice universitate din țară prin aplicarea legii din 2011. Maladiile sunt pretutindeni.

Niciodată nu a fost în România o degradare de o asemenea anvergură a profesurilor. Situația în care s-a ajuns - cu profesori universitari de slabă calificare: lipsă operă propriu-zisă, lipsă capacitate de a da o consultanță de încredere în specialitate, lipsă capacitate de a forma generații creative - fiind cea descrisă și având în vedere inamovibilitatea ocupanților acestor funcții va trebui aplicată o soluție, la un moment dat.

Nu mai insist asupra faptului că dilatarea învățământului superior de după 1989 a antrenat cu sine, ca orice dilatare, multiplicarea profesurilor și ocuparea de profesuri, dincolo de excepțiile de rigoare, de către mulți nepregătiți. Necalificarea este atât de bătătoare la ochi încât aproape orice interesat îi observă.

Ce este de făcut în această situație? Am în vedere patru măsuri: a) instituirea unui titlul superior de profesor; b) includerea relevanței printre criterii; c) concursuri cu mai mulți candidați; d) comisii care includ autoritatea durabilă și responsabilă și permit desemnarea de către capul statului.

Nu a mai rămas la îndemână decât o soluție de normalizare: instituirea unui titlu mai înalt de profesor. Ceva de genul profesoruluiordinarius din sistemul european de odinioară! Nu ar fi prima oară în istorie și nu ar fi imposibil. Este nevoie doar de o acțiune a parlamentului. Nu este cea mai ușoară cale, căci vor fi împotriviri tenace. Dar ar fi calea cea mai curată, care ar permite asanarea titlurilor și ar repune în mișcare universitățile. Ne place sau nu, dar nu va fi universitate normală în România fără această asanare !

Publicațiile sunt indiscutabil fundamentale pentru cariera universitară. Acest criteriu a devenit însă atît de elastic, odată cu comercializarea publicării (se știe că și în România operează reviste ISI sau oferte de congrese cu publicare ISI contracost!), încât nu mai este suficient. Au devenit indispensabile criterii de relevanță, pe lângă cele de productivitate în cercetarea de specialitate.

Aceste criterii se cer elaborate nu numai pentru universități, ci și pentru restul instituțiilor care au de a face cu evaluarea valorii profesionale. Toate instituțiile de la noi sunt lovite de confuzia de valori și de impostură, încât toate vor trebui curățate la un moment dat. Cu cât mai devreme se întreprinde operația, cu atât este mai bine pentru societate!

Concursurile din România au fost trucate într-o asemenea măsură încât cele mai multe sunt fasonate astfel încât să aibă un sigur candidat. Dacă nu cumva - fapt înregistrat - ocuparea unora a fost prin organizarea confidențială a concursului! De aceea, revenirea la concursuri cu mai mulți candidați ar fi, cel puțin în cazul profesurilor universitare, salutară.

Prevederea legală ca la un astfel de concurs să fie înscriși cel puțin trei candidați nu ar fi deloc birocratică, cum se vor grăbi să replice unii, Și alte țări practică cerința. În definitiv, profesurile universitare nu sunt chestiuni de promovare în grad, cum se mai crede, ci chestiuni de câștigare a unui concurs la nivel național și, poate, chiar la un nivel mai larg.

Comisiile care stabilesc deznodământul unui concurs se compun adesea cu acordul candidatului sau, oricum, măcar cu știința lui. Aproape în orice domeniu! În felul acesta, comisiile nu au cum să fie neutre și echitabile. Spiru Haret era cum nu se poate mai conștient că aici este o sursă importantă de corupere.

Soluția practicabilă ar fi trecerea profesurilor universitare în gestiunea unei autorități durabile (cum este parlamentul, în unele state, sau ministerul, în altele) și institutirea comisiei de concurs prezidată de reprezentantul acelei autorități, în care aceasta are cel puțin jumătate dintre evaluatori. În aceste condiții, desemnarea profesorului poate fi ridicată la nivelul autorității publice celei mai înalte cu putință și poate fi consolidată în acest fel.

Profesorul universitar ar fi astfel scos din banalitatea de astăzi, iar aspiranții ar căpăta impulsuri noi pentru veritabila lor performanță - cea din cercetare și creație. Societatea și-ar recrea astfel indispensabila elită profesională de merit, de care are atât de acută nevoie. Elitismul este, desigur, o ideologie demnă de respins, dar elitismul profesional îi este indispensabil unei societăți competitive de astăzi.

(Din volumul Andrei Marga, Reforma modernă a educației, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2016)
andreimarga.eu