REPORTAJ: Există viaţă după închiderea rampei de gunoaie a Clujului? Umbra lui Vereş. La Pata-Rât

Eugen Vereş, patronul firmei Brantner-Vereş, a murit. În plus, a venit si criza gunoaielor. După dispariţia “tătucului” romilor, la ora aceasta nu mai puţin 22 de lideri fac legea în colonie.

În ciuda interdicţiei, gunoaiele se mai descarcă

L-am cunoscut pe Eugen Vereş, "gunoierul-şef", cum îi plăcea să se autotintituleze regretatul staroste peste gunoaie, sau "tatăl romilor" din Pata-Rât, cum îl numea toată lumea. Ne luăm inima-n dinţi şi, fără să fi anunţat pe cineva, pornim din casă-n casă prin colonia Pata-Rât. La început facem o fotografie de ansamblu a rampei de gunoaie, care odinioară se întindea pe mii de metri pătraţi. Astăzi, aceasta fiind închisă, considerăm că nu mai are rost să intrăm, fiindcă în interiorul ei nu se petrece nimic.

La poartă se află un paznic "înarmat" cu un walkie-talkie, iar în incintă tronează, la vedere, câteva utilaje şi mai mulţi baloţi cu materiale reciclabile.Totuşi, după mai multă şedere în colonie, observăm ceva mişcare pe şoseaua care duce spre rampa închisă: în răstimpuri, cam din oră-n oră trece câte o autospecială, încărcată. "Nu a lui Vereş" - zic localnicii - dar cu inscripţia firmei pe ea, care-şi depune, pe şest, gunoaiele, într-un loc îndepărtat, în afara rampei.

Totul, sub privirile hulpave a câtorva zeci de romi, maturi şi copii care, la vederea ei se înarmează cu saci, pungi şi săpălige şi ţâşnesc într-acolo ca să recicleze tot ce pot din marfa proaspăt sosită. Reprezintă practic speranţa lor de viaţă, constituind, totodată, şi unul din momentele când se iscă adevărate ambuscade între ei, însoţite de îmbrânceli şi lovituri.

Intru în vorbă cu romii mai în vârstă, aflaţi la soare şi înconjuraţi de o puzderie de copii, care ne încercuiesc, doar-doar îi vom cadorisi cu ceva. Primul cuvânt pe care-l rostesc este magic: Vereş, referindu-mă la fostul manager al firmei Brantner-Vereş, regretatul lor "tătuc", decedat în urmă cu câteva luni. La auzul acestui nume, brusc, faţa lor se luminează.

Barani Gruia, un bărbat cu păr şi barbă albă, în vârstă de 55 de ani, îmi zâmbeşte larg. Simt că mă pot apropia şi închega o discuţie cu el. Îmi mărturiseşte că are 14 copii, iar cel mai mic abia a împlinit nouă. Acesta zburdă pe lângă el şi, în acelaşi timp, ne studiază cu atenţie. Bărbatul ne relatează că a muncit până la Revoluţie pe la Moldova Nouă, la săpat cabluri de telefoane şi patru ani într-o galerie subterană din Valea Sebeşului. Acum zace pe prispa bordeiului, bolnav de astm bronşic, privind la oamenii ce trec pe stradă.

"Le-am dat pe datorie, dar acum nu le mai dau!"

Peste drum de bordeie se află o curte largă şi o baracă largă, aparţinând lui Alexa Sif. E magazinul alimentar din Pata Rât. Localnicii ne luminează arătând că în incintă funcţionează şi un punct de colectare a peturilor, a fierului vechi şi a dozelor, iar acolo activitatea e-n toi. Patronul însuşi iese din magazin şi urcă într-o dubă iar noi îl prindem, în ultima clipă, înainte de a porni motorul. Îl întrebăm cum e viaţa în colonie după închiderea rampei şi după moartea "tatălui" Vereş.

"Aici, la mine, vin romii să-şi cumpere una-alta. Ce să fac? După moartea lui Vereş şi închiderea rampei s-a produs un adevărat dezestru: nimeni nu mai are bani. Aşa că nu mai pot să le dau oamenilor mărfuri pe datorie, fiindcă nu-mi recuperez niciodată banii... Le-am tot dat, dar acum nu le mai dau", declară acesta, înainte să pornească. Îl rugăm să rămână la o poză, însă refuză, cu eleganţă. Nu-i place publicitatea...

Intrăm în magazinul său alimentar, plin cu de toate. În faţa lăzii frigorifice stau trei copii, de vârste diferite, iar fata cea mai mare le cumpără fiecăruia câte o îngheţată, din cel mai ieftin sortiment. Cel mai mic client, care-o însoţeşte mârâie, fiindcă îi trebuie o îngheţată la pahar, mai mare decât cea oferită de fată, însă aceasta i-o taie scurt. "Asta vând acum toată ziua, doar câteva îngheţate, fiindcă pentru altceva oamenii nu au bani", ne mărturiseşte, la rândul său, vânzătoarea, o femeie tânără şi evident, din afara etniei.

Ne întoarcem printre romi. Suntem abordaţi de o femeie cu un copil în braţe, care-şi aminteşte cu evlavie de Eugen Vereş: "După ce-o murit Vereş nu mai ai cum să câştigi pâine la copii. El a fost tatăl nostru, iar copilul lui, care o preluat acum totul, nu-i atât de grijuliu cu noi, aşa cum era bătrânul. Acum, dacă mai vin 7-8 maşini de gunoaie într-o zi, abia dacă mai putem trăi de pe urma lor, dar şi atunci ne mai certăm între noi pentru un fier, o sticlă", arată femeia.

Intră în vorbă şi Cristina Lăcătuş: "Bătrânul ne ducea la cantină, dar ăsta, tânărul, nu ne mai dă nimic. Norocul nostru e că vin în fiecare zi, din partea episcopului Andreicuţ vreo 150 de pâini, cu care ne mai stâmpărăm foamea. Dar şi alea-s prea puţine pentru peste 500 de persoane". Ne atrage atenţia şi Maria Lăcătuş, proprietara celei mai înalte case din colonie. "Am făcut-o aşa pentru că suntem înalţi şi nu vrem să dăm cu capul de cadrul uşii", glumeşte ea.

Apoi continuă: "Când trăia dl. Vereş, el era liderul nostru. Acum sunt 22 de lideri aici, care fac ce vor cu noi, iar banii ce se trimit de la guvern şi din alte părţi vin la ei şi-i bagă în buzunar. Numai la ei e tras curentul şi ne tot întreabă dacă vrem să avem şi noi. Însă bani nu mai avem, le-am dat în acest scop, dar i-au băgat în buzunar, cam un miliard, şi din cauza asta sunt deja chemaţi prin tribunale". O întrebăm ce rol au piticii de pe gardul casei sale.

La care, cu umor ne răspunde: "I-am pus acolo ca să-l vadă pe dl. Jenucu (Vereş junior, cel care conduce destinele rampei, n. red.), atunci când trece cu maşina pe stradă". Intenţionăm să-i facem, la finalul discuţiei o fotografie, însă în momentul când scoatem aparatul foto, femeia se face, la rândul său, nevăzută.

Lider:"Fabrica aia cu 10 muncitori e numai o poveste"

Intrăm în curtea unui lider al romilor din Pata Rât, Nicolae Hanzi, prim-vicepreşedinte al organizaţiei municipale a Partidei Romilor. Stă tolănit într-un fotoliu, moţăind. E muzicant de profesie, "viorist", şi ne mărturiseşte că a ajuns foarte obosit acasă azi dimineaţă, fiindcă a cântat toată noaptea la o petrecere. Se concentrează şi ne face o prezentare succintă a comunităţii: "Nu mai avem atâţia romi în colonie, ca-n alţi ani, fiindcă 80% dintre ei s-au angajat la oraş, ca necalificaţi. La această oră avem aici 700 de suflete, cu copii cu tot şi 150 de bordeie".

Îl întrebăm cum vede proiectul halei destinate reciclării materialelor, pe bani europeni, în care vor fi angajaţi zece membri ai comunităţii. Zâmbeşte persiflant: "Hala pe care o vedeţi alături, gata construită, ar trebui să se deschidă la sfârşitul acestei luni, însă la noi n-a venit nimeni să ne selecţioneze. Fabrica asta, după mine-i o poveste ". Apoi adaugă: "Dacă cineva a făcut cu adevărat ceva pentru noi, acela-i Bert Looij, un olandez de suflet care, prin Fundaţia ProRroma, a cumpărat pentru noi terenurile unde avem casele, ne-a făcut biserică, şcoală, duşuri, grădiniţă pentru copiii noştri şi atâtea altele".

Ne pregătim să părăsim colonia Pata Rât, însă dăm de-o mai veche cunoştinţă de-a noastră. E vorba de excentricul Ioan Sărac, "avocatul romilor". Se află aici - cum altfel? - pentru a oferi consultanţă juridică unui concetăţean. Ne invită în locuinţa acestuia, o viluţă impunătoare, printre cele mai răsărite din zonă. Ne face un istoric al comunităţii, încă de pe vremea lui Ceauşescu, arătând că romii de aici, aproape toţi, au lucrat (vezi cazul lui Barani Gruia, n. red.) în perioada comunistă în diverse locuri ale Transilvaniei, în special în judeţul Hunedoara, deşi de origine sunt din judeţul Cluj.

"I-a adus înapoi sărăcia şi faptul că n-au mai existat locuri de muncă, nici măcar cu ziua, aşa că s-au întors aici la rudele lor de gradul I şi II. Acum numărul lor a scăzut vertiginos pentru că autorităţile încearcă orice modalitate de a-i alunga din zonă, cu un scop lipsit de cele mai elementare norme - nu de cultură generală, ci şi de bun simţ ", arată el. Iar în ceea ce priveşte numărul exagerat de lideri ai comunităţii, acesta se pronunţă tranşant: "Nu există niciun lider autentic aici: a venit poliţia şi şi-a ales liderii pe care-i dorea".

Apoi, în încheiere, ţine să explice cauza recrudescenţei violenţei în rândul romilor din Pata Rât: "Primii care au venit aici, prin anii `90 au fost ţiganii sedentari, români şi maghiari, care nu au fost certaţi cu legea şi care nu săvârşesc infracţiuni nici la ora actuală. Însă, în mod surprinzător, cel puţin pentru mine, a venit ultimul val de ţigani corturari, nomazi, care creează grave probleme, comit inclusiv tentative de omor, fiindcă ei nu cunosc decât puterea pumnului şi a cuţitului. Chiar eu era să fiu victima unui cămătar de aici, nu dau nume. Îi domină pe aceşti romi prin faptul că le dă bani împrumut, deci conduce prin puterea banilor", arată acesta.

La plecare, ne trezim în faţă cu un băiat pe o bicicletă, având o pereche de ochelari de soare pe nas. Nu pare să fi depăşit vârsta de 25 de ani, însă se subintitulează liderul romilor de aici. Ne întreabă, vrând să pară cât mai fioros, ce căutăm la Pata Rât şi cine ne-a permis să facem fotografii. Ne ţinem tare. Îi răspundem că Nicolae Hanzi e cel care ne-a permis să ne desfăşurăm.

Ochii îi sunt ascunşi de ochelarii negri, iar el nu dă niciun semn, în continuare, că ar vrea să şi-i dea jos. Pare că intenţionează să cerceteze mai atent cazul nostru însă apare situaţia "salvatoare": o autospecială, plină ochi cu gunoaie trece spre rampă. În secunda următoare durul uită de tot şi încalecă o bicicletă. Pornind, în viteză spre zona respectivă, doar-doar o ajunge şi el la o "porţie" de gunoaie.