REPORTAJ Incursiune savuroasă la tabăra naţională de iconografie de la Mănăstirea Voivodeni

Ghelasie Spătăcean, stareţ: “Câmp gol era aici, la Voivodeni, unde păşunau oi şi vite, şi uitaţi ce sfântă mănăstire a răsărit!” Citiţi în următoarele rânduri o incursiune savuroasă de o zi la Tabăra naţională de iconografie de la Mănăstirea Voivodeni, judeţul Sălaj, cu Şcoala Populară de Arte Tudor Jarda din Cluj.

Voievodul Gelu, "patronul" spiritual al aşezării

Voivodeni este un sat aparţinător comunei Dragu, din judeţul Sălaj, aşezat între dealuri, o zonă mirifică unde ajungi venind de la Cluj-Napoca numai după ce treci de "Stânca Dracului", aflată lângă Hida.

Aici, la Mănăstirea cu hramul "Schimbarea la Faţă" se desfăşoară în perioada 29 iunie - 3 iulie Tabăra Naţională de Iconografie, ediţia a VI-a, cu participarea a 15 iconari din Timişoara, Constanţa, Târgu Jiu şi Cluj-Napoca, precum şi a 25 de copii din rândul localnicilor.

Pe parcursul celor câteva zile de tabără participanţii, învăţăcei sau profesionişti, pictează icoane pe sticlă, după izvoade originale din zona Nicula, sub coordonarea Mioarei Sîntiuan, specialist iconograf la Muzeul Etnografic al Transilvaniei.

Vasile Corpodean, managerul Şcolii Populare de Arte Tudor Jarda, ne declară, încă de pe automobilul care ne aduce de la Cluj, că toate piesele realizate pe parcursul acestei tabere vor fi expuse în lăcaşul de cult cu ocazia hramului mănăstirii, ce va avea loc pe data de 6 august.

Astfel, o parte a lucrărilor va rămâne în patrimoniul mănăstirii, iar cealaltă va intra în cel al Şcolii Populare de Arte, pentru a participa ulterior la diversele manifestări expoziţionale ale instituţiei clujene de cultură.

Referindu-ne strict la satul Voivodeni, legenda spune că numele localităţii vine de la voievodul Gelu, care, pe la anii 900, după o bătălie pe Meseş cu oştile ungureşti, a trecut pe aici, iar populaţia a dorit să-i consemneze trecerea prin zonă. De asemenea, o altă atestare documentară a localităţii apare - câteva secole mai târziu - în cronicile celebrei răscoale de la Bobâlna, din anii 1437-1438, din care a reieşit că unul din cei şapte stegari ai răscoalei populare se numea Pavel din Voivodeni. 

O nouă viaţă monahală, după 300 de ani

Ajunşi în impunătoarea mănăstire ne întâmpină Protosinghelul Ghelasie Spătăcean, stareţul mănăstirii, şi ajutorul său de nădejde, părintele ieromonah Macarie, venit aici de numai opt luni de la Sibiu.

După ce părintele stareţ, reprezentanţii Şcolii Populare de Artă şi coordonatoarea taberei, Mioara Sîntiuan, au completat diplomele ce urmau a fi înmânate participanţilor şi organizatorilor, i-am cerut permisiunea gazdei noastre, părintele Ghelasie, să ne retragem într-un colţişor pentru a afla câteva lucruri despre istoricul mănăstirii.

Cu o mândrie nedisimulată acesta ne-a mărturisit, pentru început, că a venit aici în data de 15 iulie 2002, după ce-a slujit şase ani la mănăstirea Frăsinei, judeţul Vâlcea, alţi şase la schitul Iezer, acelaşi judeţ, şi doi ani la mănăstirea Govora.

"Câmp gol era aici, o păşune pentru ciurda de vaci, bivoli şi oi a satului Voivodeni. Patru călugări eram, care ne-am stabilit pe acest deal gol. Totul, la dorinţa unor credincioşi din sat care au tânjit să redeschidă oaza de monahism care există încă din anul 1700, când au fost distruse mănăstiri din Transilvania şi desigur, nici cea existentă odinioară, aici, n-a scăpat de furia celor răi.

Iată că până la urmă această dorinţă a credincioşilor locului s-a împlinit şi după 300 de ani de la dărâmarea mănăstirii vechi s-a dat din nou viaţă monahismului ortodox, începând cu anul 2002, când patru călugări - printre care şi subsemnatul - au pus piatra de temelie cu hramul "Schimbarea la Faţă". De atunci, an de an a început să înflorească viaţa monahală şi mănăstirească, atât prin numărul de credincioşi care vin la sfintele slujbe, cât şi prin clădirile care se văd", continuă acesta.

Stareţul refuză însă, cu diplomaţie, să dezvăluie semnele dumnezeieşti pe care - dă de înţeles - le-a avut pe parcursul ridicării şi apoi desăvârşirii construcţiei acestei mănăstiri. „Astea nu se spun, sunt taine ale fiecărui călugăr în parte. Cine le spune acela suferă de mândrie şi de îngâmfare, păcate de neiertat", declară el, misterios.

Apoi îi invită pe clujenii abia veniţi de la drum la masă. În tot acest răgaz participanţii la tabără, cu masa luată de ceva vreme, se află deja în plin proces creator, în incinta foişorului de pe dealul învecinat, unde se află şi clădirea vechii mănăstiri, cea care i-a găzduit pe călugări în 2002 şi în toată perioada scursă până la construcţia noului edificiu. 

„Mamă Ană, pot să stau puţin cu tine?"

Îşi face apariţia şi bucătăreasa taberei, Ana Nemeş, cu castronul de ciorbă aburindă, ajutată de fratele de mănăstire Alexandru. Aceasta e cea care a gătit în ultimele trei ediţii ale taberei şi îi delectează şi în acest an pe participanţi cu preparatele sale.

Femeia s-a pensionat de la Şcoala pentru deficienţi de auz din Cluj-Napoca, dar a mai lucrat apoi şi în bucătăria unei firme deschise într-un mall clujean. Marele ei prieten de la Voivodeni este fratele Alexandru, vechea sa cunoştinţă, cel pe care - când acesta se afla încă în „lume" - l-a hrănit la cantina şcolii unde lucra,  pe când acesta era elev al acesteia.

„O, ce bine i-a părut fratelui Alexandru când m-a întâlnit! Îmi tot spune: mamă Ană, pot să stau puţin cu tine? Dar, de fapt, aici toţi îmi spun „mamă" sau „bunică" şi nu există bucurie mai mare pentru mine decât să-i văd mâncând, cu poftă, de la mic la mare, pe toţi cei prezenţi în tabără. No, atunci mă liniştesc şi eu, zicându-mi că le place mâncarea pe care le-o fac", mărturiseşte, numai un zâmbet, femeia de 66 de ani.

La rândul său, fratele de mănăstire Alexandru se uită cu drag la ea, îi ascultă toate indicaţiile legate de servirea mesei şi zâmbeşte mulţumit. Chestionat, acesta arată că aici şi-a găsit cu adevărat liniştea şi speră din tot sufletul ca peste patru luni să fie primit şi el în monahism. „De la Nicula m-a adus părintele stareţ acum doi ani şi opt luni - şi nu-mi pare rău deloc. Mi-a tot spus: „Hai vino aici, că-ţi va fi bine, fiindcă am nevoie de tine la tot ce se întâmplă în mănăstire." Şi-am venit. Mă ocup acum de candelele din biserică, de tot ce e legat de slujbe, dar şi de flori, marea mea pasiune", adaugă acesta.

Ieşim din sala de mese şi în curte o întâlnim pe „veterana" taberei de iconografie, Valeria Miuţe din Târgu-Jiu, cea care a fost prezentă la toate ediţiile precedente ale taberei. Ne răspunde şi ea, cu bucurie, la întrebări, şi e limpede că e fericită să se afle din nou aici.

„Această tabără a reprezentat pentru mine o adevărată şcoală de pictură, pe lângă cea de la Mănăstirea Tismana, din zona de unde provin. Aici pot spune că m-am documentat şi-am învăţat de la cei ce vin din diverse judeţe mai multe stiluri de pictură. Mi-a făcut plăcere să învăţ de la ei - şi poate că şi lor de la mine. Oricum, după ce părăsesc Voivodeniul am să le arăt şi copiilor de la Tismana acest stil de iconografie practicat la Mănăstirea Nicula, pe care iată, cei de la Şcoala Populară de Arte din Cluj, prin organizarea acestei tabere, îl transmit în toată ţara. Şi-n rest, să mai ştiţi un lucru: când vin aici se petrece un fenomen de-a dreptul miraculos: uit toate supărările şi grijile cotidiene şi mă liniştesc complet", explică, încântată, Valeria Miuţe.

"Lucrez la o corporaţie, iar pictura pe sticlă mă relaxează"

La un semn al părintelui stareţ, ne îndreptăm cu toţii spre foişorul de pe dealul din proximitate, acolo unde se desfăşoară atelierele de creaţie. Mesele de lucru sunt ocupate în totalitate de copii şi oameni în toată firea, aplecaţi deopotrivă, cu răbdare, asupra lucrărilor.

La foişor ne întâmpină coordonatorul taberei, Mioara Sîntiuan. Sub supravegherea ei se pictează toate icoanele pe sticlă şi, asemeni unui maestru de şah care face un "simultan" cu zeci de jucători, aceasta se deplasează peste tot, în dreptul fiecărui participant la tabără.

Şterge, corectează, explică - iar toată lumea o ascultă cu sfinţenie. La mesele lungi sunt aşezaţi cei 38 de cursanţi, având vârste cuprinse între 5 şi 63 de ani. Observă mirarea de pe chipurile noastre la vederea atâtor oameni, strânşi în jurul icoanelor pe sticlă, aşa că se grăbeşte să ne explice: "Majoritatea copiilor din zonă nu sunt la prima experienţă de acest gen, ei revenind în tabără an de an şi, bineînţeles, de fiecare dată se observă şi evoluţia lor. Însă cel mai important fapt e acela că se transmite mai departe un meşteşug popular şi se formează şi în domeniul iconografiei un public autorizat, care va putea discerne în viitor o icoană autentică de un kitsch. De asemenea, sper ca actualii iconari, cei maturi, să ajungă să expună în marile galerii ale lumii - păstrându-şi totodată credinţa şi puritatea pe care le-am remarcat cu prilejul şederii noastre aici".

Cât despre tehnica pe care o împărtăşeşte participanţilor la tabără, aceasta ne-o prezintă scurt, pe înţelesul tutruror, parcă pentru a nu ne deruta: "Tehnica pe care o transmit e cea tradiţională a iconarilor de la Nicula, cu conturul în tuş şi pelicula de culoare, în pigmenţi amestecaţi în emulsie de ou..."

Pe nesimţite, ne apropiem prima dată de micii iconari care pictează, complet absorbiţi de munca lor. "Sunt de aici, din Voivodeni, elev în clasa a IV-a la Şcoala Gimnazială din localitate. Am mai fost în tabără şi în urmă cu doi ani şi am considerat ca pe o experienţă frumoasă, cea pe care am avut-o aici, cu posibilitatea ca pe viitor, continuând, să am şi eu succes. Aşa că sunt hotărât să mă perfecţionez încontinuu şi să particip de-acum şi la alte activităţi similare, în domeniu", declară Daniel Colcer, un băiat cu un limbaj surprinzător de evoluat pentru un tânăr din mediul rural.

Intră în vorbă cu noi şi o elevă în vârstă de 14 ani din aceeaşi localitate, care ne mărturiseşte, la rândul său, următoarele: "Am fost prezentă la toate celelalte cinci ediţii ale taberei, fiind iniţiată de oamenii de aici în pictura pe sticlă şi, dacă-mi amintesc bine, într-unul din ani am pictat chiar şi pe lemn. Aşa, încet-încet am prins drag pentru pictura pe sticlă şi mă voi strădui din tot sufletul ca, de-acum încolo, să nu lisesc la nicio ediţie. Atât de dragul picturii, cât şi al celor de aici, de care m-am ataşat foarte mult".

Ne atrage atenţia şi o cursantă din Timişoara, o femeie trecută de 50 de ani, pictoriţă experimentată, care spune că încearcă pentru prima dată această tehnică de pictură. Se numeşte Hella Crasnanic şi lucrează într-o corporaţie.

"Cred că mi s-a împlinit un vis. Doream mai demult să mă retrag puţin din lume - şi iată că s-a întâmplat acest lucru, pentru câteva zile. Am o slujbă solicitantă, într-o multinaţională, şi nici măcar n-am ştiut că am nevoie de acest loc şi îndeletnicire până acum, când am ajuns aici. Trebuia să plec într-o altă tabără, dar nu s-a potrivit, dar acum îmi pare bine c-a ieşit aşa şi cred c-a fost mâna Celui de sus, care a potrivit atât de bine lucrurile", arată aceasta, încântată.

La finalul şederii noastre, managerul Şcolii Populare de Arte, Vasile Corpodean, a oferit diplome de participare tuturor celor prezenţi, "pentru dragostea dumneavoastră pentru icoană", iar celor mai merituoşi dintre organizatori diploma "Prietenii Artelor": părintelui stareţ Ghelasie, "pentru că ţine atât de mult să organizeze această tabără, azi când condiţiile economice nu sunt deloc uşoare" şi Valericăi Miuţe, cea mai veche participantă, "pentru că nu e deloc lipsită de talent în organizare, contribuind astfel, hotărâtor, la reuşita taberei".

Iar cuvântul părintelui stareţ a fost şi el la înălţimea momentului: "Dumnezeu are nevoie de sufletele noastre pentru că nu are pe nimeni de pierdut şi pe toţi vrea să-i mântuiască şi să-i ducă spre El. De aici şi această râvnă de a picta chipul Maicii Domnului şi al sfinţilor, ca un fel de evanghelizare cu aceste icoane prin care preamărim Biserica lui Cristos."