REPORTAJ Povestea maicii Ierusalima, „ucenica” lui Arsenie Boca, cea care l-a determinat pe Ceauşescu să aprobe reînfiinţarea mănăstirii Râmeţ

Recent, arhiepiscopul Irineu al Albei Iulii a hotărât ca fosta stareţă să nu mai fie pomenită în slujbele oficiate în mănăstire.

„Să nu-ţi putrezească mâna până nu vei scrie tot!"

Zilele trecute a avut loc la Mănăstirea Râmeţ un simpozion organizat pentru a-l comemora pe părintele Dometie Manolache, duhovnicul lăcaşului de cult, de la a cărui moarte se împlinesc 40 de ani.

Persoana care a stat alături de părintele Dometie de la tunderea în monahism până la moarte a fost stareţa mănăstirii, Ierusalima Ghibu, nepoata profesorului Onisifor Ghibu, unul dintre fondatorii Universităţii din Cluj.

La un moment dat, poetul Ioan Alexandru i-a spus maicii Ierusalima: „Să scrii măicuţă tot ce ştii, tot greul ce aţi întâmpinat, toate bucuriile pe care Dumnezeu vi le-a rânduit dumneavoastră, soborului, mănăstirii. Maică, spun aşa, să nu-ţi putrezească mâna până nu vei scrie tot. Nu pentru cuvioşia ta, ci pentru credincioşii noştri, pentru copiii noştri".

Viaţa maicii stareţe Ierusalima de la Râmeţ - puţin cunoscută, pentru că dânsa este o persoană foarte discretă -, poate constitui oricând subiectul unui film de acţiune sau al unui roman de succes.

Acum, la cei 79 de ani ai săi, împliniţi, având la activ 64 de călugărie şi 50 de stăreţie, aceasta, prin faptele şi suferinţele îndurate de-a lungul deceniilor, poate fi considerată o adevărată eroină a luptei şi suferinţei pentru ortodoxie. Iar destinul său e legat, încă de la vârsta de 11 ani, de părintele Arsenie Boca şi, mai târziu, de cel pe care-l va urma la Râmeţ: Dometie, numit şi „părintele Apusenilor", un adevărat sfânt la rândul său, chiar dacă nu atât de cunoscut precum Arsenie.

„Artistă vreau să mă fac, dar nu din alea prăpădite..."

Un episod interesant din viaţa dânsei este cel legat de întâlnirea, la Prislop, cu părintele Arsenie Boca. Fetiţa, plină de talente şi cu rezultate excepţionale la învăţătură, pe atunci în vârstă de 11 ani, fusese atrasă de credinţă cu o forţă irezistibilă şi se afla la Prislop, după a 24-a fugă de acasă la mănăstire.

Maica Ierusalima îşi aminteşte: „M-a întrebat părintele Arsenie: <Măi micuţo, tu ce vrei să te faci în viaţă? > Eu, prostuţă, copil de la ţară, i-am răspuns: <Artistă vreau să mă fac, dar nu din alea prăpădite>. Asta pentru că nişte domni de la Cluj au venit în sat şi ne-au pus să cântăm, iar pe mine m-au ales pentru Conservator. Apoi m-a întrebat: <Ţie ce-ţi place mai mult la şcoală?> <Matematica, fizica şi chimia>, i-am răspuns. Astea-mi plăceau cel mai mult. Atunci mi-a zis: <Tu eşti toată raţiune, din cap pănă-n picioare. Sentimente abia ai un sfert, dar nici acela întreg. Tu să faci medicina când vei termina liceul şi să faci chirurgia, că tu ai inimă tare>. Mie mi-a fost patru ani duhovnic..." 

Maica Ierusalima povesteşte, în continuare, că a stat în preajma lui până în 1952, când acesta a fost arestat de Securitate. Între timp, a avut şansa să-l cunoască pe părintele Dometie, de Ziua Crucii, în 1949, când Dometie a fost călugărit de către Arsenie, împreună cu Antonie Plămădeală, viitorul mitropolit al Ardealului. „Părintele Dometie cânta aşa de frumos, încât îl urmai numai auzindu-i glasul", spune cea care-l va însoţi apoi în toate întreprinderile sale legate de Mănăstirea Râmeţ, până în anul morţii acestuia, petrecută în anul 1975. 

Un calvar pentru credinţă, care a durat decenii

Între timp, maica Ierusalima era cât pe ce să fie exmatriculată de la liceu pentru că s-a aflat la Alba-Iulia că frecventează mănăstirea Afteia, de lângă Cugir, unde se afla deja părintele Dometie. Ba, mai mult, lucru agravant, luase cu ea şi nouă colege de clasă. Între timp Arsenie Boca a fost dus la Canal, iar Ierusalima s-a decis să renunţe la viaţa lumească, urmându-l pe Dometie în peregrinările sale pe la diversele mănăstiri: în judeţul Buzău, la mănăstirea de maici Răteşti (părintele fiind la Ciolanu, în apropiere), stabilindu-se în final la Râmeţ, în 1956, aşezământ devenit în 1955 mănăstire de maici.

La Râmeţ, primele maici au găsit „doar stâncile, valea furioasă, în rest nimic", îşi aminteşte maica Ierusalima. Acolo, ea a organizat o secţie de covoare, care funcţiona lângă Cooperativa „Mureşul" din Alba-Iulia, fiind „tunsă" întru monahism, în mare secret, în 1957, împreună cu alte şase surori, de către părintele Dometie, „oprit" în continuare la Buzău, fiindcă securităţii îi era teamă de marea priză la popor a acestuia.

Apoi, în timp ce duhovnicul său Dometie se afla într-un nou surghiun, de data aceasta la Mănăstira Fântânele, în Munţii Bucovinei, Ierusalima şi-a trecut „echipa" de confecţionere de covoare la Cooperativa „Record" din Aiud. Au lucrat acolo, într-un regim cumplit, până în 1959, când, în sfârşit, a sosit la mănăstire şi părintele, ce reuşise până la urmă să obţină transferul la Râmeţ. Dar bucuria nu a durat mult, pentru că după câteva luni, în octombrie 1959, a sosit ordinul de desfiinţare a mănăstirii, iar maicile au fost nevoite să plece fiecare la casele lor. 

Din data de 13 mai 1960, când a plecat de la Râmeţ, maica Ierusalima a muncit pe acasă, până în 1961. Părintele a contactat-o apoi, îndemnând-o să deschidă secţia de covoare de la Teiuş, localitate aflată mai aproape de Râmeţ. Răspunzându-i cererii sale, secretarul de partid Pădureanu i-a spus maicii doar atât: „Pentru voi nu există loc în Teiuş, decât în grajd la Ursu!".

Ursu era un măcelar vestit din Teiuş, care ţinea în acel grajd, aflat peste drum de sediul Miliţiei, cai şi porci. Acolo, maicile au fost supuse unui control foarte sever făcut de autorităţi, care le verificau până şi în miez de noapte, iar părintele venea şi el, din când în când, pe ascuns, aducându-le mereu câte ceva de-ale gurii.

Însă în 1962 măicuţele au fost alungate şi din Teiuş, ba mai mult, maica a fost ameninţată cu puşcăria fiindcă intenţionează să reorganizeze mănăstirea Râmeţ. Aşa că măicuţele s-au mutat la Aiud, unde au rămas timp de nouă ani, muncind la secţia de covoare olteneşti, în vreme ce stareţa a pus şi bazele unei secţii de covoare persane. În toată această perioadă părintele Dometie se afla la Râmeţ şi funcţiona ca preot misionar la bisericile satelor din zonă, iar maicile - chiar şi în aceste condiţii - reuşeau să ajungă periodic la mănăstire, venind peste munte, pe poteci ascune, departe de ochii lumii şi ai Miliţiei. Erau cu toţii în pribegie, împrăştiaţi, dar prin rugăciune erau împreună, spunea maica.

„Rugaţi-vă neîncetat!"

Părintele Dometie le îndemna mereu: „Rugaţi-vă neîncetat! Dacă îl aveţi pe Hristos în rugăciunile voastre, îl alungaţi pe satana. Numai aşa împărăţia lui Dumnezeu se aşează în voi, cum ne învaţă sfântul Ioan Casian. Dacă vă rugaţi doar când staţi în genunchi, rugăciunea voastră nu se ridică mai mult de tavanul camerei". Abia în primăvara lui 1969 maicile au avut permisiunea să se întoarcă la mănăstire, însă îmbrăcate tot în civil.

În audienţă la Comitetul Central

Până atunci însă, în 1968, şansa le-a surâs oarecum măicuţelor: urma să vină Ceauşescu şi cu Elena la Alba-Iulia, astfel că trebuia organizată o expoziţie. Maica este chemată la primul-secretar Homoşteanu, la judeţ, mai târziu ministru de interne al lui Ceauşescu.

Călugăriţele, cărora li se adăugaseră peste 150 de femei din întreaga zonă, munceau deja într-un atelier din Aiud. Cu acea ocazie, Homoşteanu a venit cu o propunere de nerefuzat: i-a promis maicii că o va ajuta să refacă mănăstirea dacă vor ţese un covor pentru Ceauşescu. Şi călugăriţele s-au pus pe treabă. În doar trei săptămâni au confecţionat o carpetă, minunată, după o fotografie, cu Catedrala Reîntregirii. Au lucrat fără întrerupere, în ture, dar - deşi covorul a avut succes la Ceauşescu - Homoşteanu nu s-a ţinut de cuvânt.

Atunci, maica Ierusalima a luat o decizie disperată: a scris împreună cu părintele Dometie, în grajd, la lumina lumânării, o petiţie către Ceauşescu, în care se prezentau ca „urmaşi neînfricaţi ai lui Horea, Cloşca şi Crişan", cerându-i preşedintelui să le facă şi lor dreptate, aşa cum a făcut-o la alte mănăstiri din Moldova, Muntenia şi Oltenia.

„Noi nu venim să vă sărutăm mâinile, ci ne cerem dreptatea. Credem că este mai aproape Bucureştiul decât Viena, unde strămoşii noştri s-au dus să-şi ceară dreptatea. Dacă credeţi că nu puteţi să ne rezolvaţi problema, vă rugăm să ne aprobaţi să plecăm peste hotare," au scris ele, ataşând şi o copie a memoriului moţilor, din 1762, adresat împărătesei Maria Tereza.

Singura problemă era acum modul în care urma să ajungă petiţia în mâna dictatorului. Astfel, maica Ierusalima a luat legătura cu doamna Preda, translatorul secţiei de covoare pe relaţia cu nemţii, al cărei soţ lucra la Comitetul Central. Aceasta a învăţat-o cum să ajungă până la etajul II al Comitetului Central, unde se afla biroul lui Ceauşescu: să se prefacă de-a casei şi să urce scările, orice s-ar întâmpla.

Zis şi făcut, maica şi-a pus planul în aplicare: îmbrăcată cu o bluză albastră şi o fustă bleumarin, iar în cap cu batic roşu cu bobiţe albe, aceasta a reuşit să ajungă până la cabinetul preşedintelui. Acolo a fost preluată de către Paul Niculescu Mizil, pe care l-a ameninţat cu pedeapsa divină dacă nu-i va înmâna petiţia conducătorului. Iar dacă o va ajuta, i-a făgăduit că se va ruga împreună cu întreaga obşte pentru binele său şi al familiei sale. Se vede că şi dictatorul - primind de la Niculescu-Mizil scrisoarea - şi-a dat acordul, la rândul său, astfel că le-a venit în scurt timp aprobarea să se întoarcă în mănăstire, desigur, fără să aibă dreptul de a desfăşura acolo activităţi de natură religioasă.

În altarul paraclisului mănăstirii, dormitor pentru băieţi şi fete!

Ajunsă în mănăstire, maica s-a îngrozit de ce a găsit acolo. În altarul paraclisului mănăstirii comuniştii au amenajat dormitor pentru băieţi şi fete! Maica a avut nevoie de doi ani până când a făcut curăţenie în mănăstire, eliminând bufetul din incintă şi cabana ridicată acolo, ajungându-se astfel ca începând cu 1 ianuarie 1972 să obţină de la Departamentul Cultelor dreptul de a se întoarce la Râmeţ, în calitate de stareţă, iar mănăstirea să fie proclamată din nou, în mod oficial, lăcaş de cult.

Acolo a început, alături de părintele Dometie, munca titanică de construcţie a mănăstirii. Ridicarea bisericii noi a început abia în 1982, la şapte ani după moartea părintelui Dometie, fiind finalizată abia în 1992, după zece ani de osteneală coordonată de maica stareţă Ierusalima Ghibu.

O altă ispravă a maicii, relatată de către părintele Andrei Costinaş din Baia Mare: acesta îşi aminteşte că la un moment dat a însoţit-o pe stareţă la combinatul din oraş, unde dânsa a izbutit să intre la director şi să obţină - după ce a luat şi aprobările de la Bucureşti - tabla de plumb necesară pentru a izola împotriva umezelii biserica veche, pe care a ridicat-o din stratul imens de aluviuni. Era cota de plumb a întregului judeţ Alba pentru un an de zile!

După multe alte osteneli şi piedici venite din partea autorităţilor comuniste, maica Ierusalima împreună cu întreaga comunitate a reuşit să realizeze tot ceea ce pelerinul poate vedea astăzi la Râmeţ: o situaţie înfloritoare, cu clădiri moderne, mănăstirea fiind locuită de aproximativ 80 de măicuţe sosite aici din toate colţurile ţării, cu un singur scop: slujirea lui Dumnezeu. Dar cea mai importantă împlinire a maicii Ierusalima a fost faptul că a continuat, până de curând, să menţină unitatea obştei Mănăstirii Râmeţ, în duhul părintelui Dometie. 

„Da, am dat această circulară!"

Totuşi, la recentul simpozion organizat în memoria părintelui Dometie de la Râmeţ, maica Ierusalima, care de un an nu mai este stareţa mănăstirii, deşi prezentă, nu a fost invitată de către organizatori să evoce amintirea părintelui Dometie, cu toate că era persoana cea mai îndreptăţită să o facă. Mai mult, maica Ierusalima nici nu mai este pomenită ca proinstareţă (n.r. - titlu onorific acordat unei foste stareţe) la slujbele mănăstirii.

Contactat telefonic, arhiepiscopul Irineu de la Alba Iulia recunoaşte că a trimis o circulară în acest sens, motivâmdu-şi gestul astfel: „Înainte se făcea <povestea> asta, acum nu se mai obişnuieşte să fie pomenită decât o persoană (n.r. - actuala stareţă, Apolinaria Barb). N-am pomenit-o pe maica Ierusalima pentru că n-am vrut să mai creăm confuzie, a trebuit să luăm măsuri pentru cea care conduce, fiindcă acest lucru afecta bunul mers al mănăstirii. Am dat o circulară pentru o singură persoană şi nu-i la mijloc, aici, nicio răutate. Sărăcuţa este o eminenţă, e ilustră, marea Ierusalima - cine n-o cunoaşte din ţara asta? Însă acum e bătrână, bolnavă şi are nevoie de linişte... Puteţi merge să o vedeţi în ce stare se află".

Maica, pe patul de spital

Aşa că am căutat-o la un spital din Cluj, unde se află internată. Am găsit-o pe un pat de spital, cu branula introdusă în antebraţ. În mâna cealaltă ţinea o carte de rugăciuni. Ochii ei albaştri te scanează, pur şi simplu. Chiar şi întinsă pe pat, în simplitatea ei, maica Ierusalima inspiră atâta putere încât ai impresia că te priveşte de sus. Alături de ea sunt alte două măicuţe, tinere, aflate şi ele în perfuzii.

Maica refuză să comenteze în vreun fel cele petrecute în ultima vreme la mănăstire. Ne-a spus doar că „Într-o dimineaţă m-am trezit cu vorbele astea în minte: <să iubim noi tăcerea, că aceasta este fără de primejdie>". Şi a mai adăugat: „Având asemenea duhovnici, cum au fost părinţii Arsenie şi Dometie şi apoi Ioachim, am învăţat un lucru de la ei, acela să nu aştept recunoştinţă din partea oamenilor, ci din partea Mirelui meu ceresc, cu care m-am cununat atunci când am intrat în călugărie. Iar dacă oamenii nu vor să mă pomenească, mă va pomeni probabil Dumnezeu! Arsenie n-a avut voie timp de 30 de ani să poarte sutana, dar nu a protestat - şi nici Dometie, la toate câte a păţit. Eu urmăresc mântuirea şi n-am nevoie să fiu ajutată de oameni, aştept în orice clipă plecarea la cele veşnice..."