P...-urile liceenilor de la Şincai. Cine e de vină: ei sau profesorii?

Conflictul între generaţii există, probabil, încă de pe vremea lui homo sapiens. "Tinerii din ziua de azi sunt lipsiţi de respect" e un text pe care cei trecuţi de 50 de ani îl rostesc cu o grimasă, de parcă nu au fost niciodată adolescenţi.

Urmează automat rostirea "pe vremea mea, ehei...", care nu e doar melodramatică, ci şi mincinoasă, pentru că inclusiv generaţia lui "săru'mâna, tată" a fost privită cu scepticism de generaţia "îmi daţi voie să dansez cu fiica dumneavoastră?"

Într-un mod cu totul inexplicabil, ne e greu să înţelegem lucruri simple şi vechi de când lumea: că tinereţea nu e o boală, aşa cum nici bătrâneţea în sine nu e. Momentul naşterii nu are nicio legătură cu adevăratele valori umane: caracterul, inteligenţa, gradul de cultură generală, bunul simţ. Acestea sunt reperele după care îi putem analiza cinstit pe cei din jurul nostru şi niciunul nu are vreo legătură cu CNP-ul.

Tinerii trebuie susţinuţi, tocmai pentru a se forma ca oameni valoroşi. Pentru a realiza că respectul nu e pentru proşti, că a saluta nu e o dovadă de slăbiciune. Românii nu sunt cei mai civilizaţi europeni, din păcate, dar speranţa mea secretă este că generaţia tânără va reuşi să schimbe acest lucru în bine.

Ajungem însă la manifestările de mahala ale liceenilor de la Şincai (aici), iar a le susţine pe acestea - aşa cum văd că insistă unii, din diverse interese - mi se pare exagerat. Există acolo unele cuvinte care nu se mai explică prin teribilism. Nu poţi mângâia pe cap şi numi "rebel" pe cineva care jonglează cu obscenităţi.

E ca şi cum ai spune că negrul e alb şi nesimţirea o virtute. E ca şi cum "Să-mi sugi ..., bă, fraiere! Ce faci?", cum am mai auzit printre blocuri, poate ţine loc de "Salut, prietene!". Discuţia se duce spre a stabili dacă grupul de Facebook este sau nu un spaţiu public. Greşit! Forma nu schimbă fondul. Chiar dacă am admite că reţeaua de socializare este spaţiu privat, tot nu ar deveni p...-urile adolescenţilor mai digerabile.

Un alt lucru în care ar trebui să îi susţinem pe tineri este să îşi asume responsabilitatea pentru faptele lor. Să nu se ascundă sub fusta mamei, ci să scoată pieptul în faţă. Ai comis-o? Suportă stoic consecinţele. E un principiu profund democratic: cine greşeşte, plăteşte. La noi a existat mereu o traducere mai neaoşă: "mie nu mi se poate întâmpla nimic" sau, şi mai des, "lasă că rezolvă tata".

Oare aşa au gândit şi fiii lui Viorel Hrebenciuc şi Dorin Cocoş, duşi în arest dimpreună cu taţii lor? Aşadar, dacă liceenii de la Şincai au fost taxaţi, e perfect. Auschwitz, ai spus? (aici) Ei bine, ce nu te omoară, te întăreşte! Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar cine scapă azi de răspundere va fugi mâine de lege.

O vorbă şi despre profesorii de la Şincai. O doamnă de acolo mi-a fost dascăl şi m-a învăţat lucruri pe care le preţuiesc şi acum. Dar ei, profesorii, au vina lor. Educaţia e subfinanţată, salariile sunt umilitoare, orele private ucid timpul liber, însă aceasta este cariera pe care şi-au ales-o.

Într-o perioadă economică grea, în care părinţii abia reuşesc, între două slujbe (asta dacă sunt în ţară, nu prin Italia sau Spania), să îşi vadă copiii, darămite să le ofere educaţia potrivită, rolul busolei le revine cadrelor didactice. Iar dacă acestea nu arată corect nordul, altfel spus dacă nu îşi înţeleg jobul de mentori, uite ce se întâmplă!