CENTENAR. Povestea unirii Bucovinei cu România

CENTENAR. Povestea unirii Bucovinei cu România
Unirea cu România a fost salutată în Piaţa Unirii din Cernăuţi, în 1918

În 1918, la încheierea Primului Război Mondial, Bucovina, pământ românesc al vechiului scaun domnesc de la Suceava, scapă de stăpânirea străină a Imperiului Habsburgic și se unește cu Regatul României.

Bucovina a suferit ruperea de Moldova în anul 1774, ca urmare a războiului dintre ruși și turci. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (21 iulie 1774) a trimis acest teritoriu sub stăpânire habsburgică pentru următorii 144 de ani.

Anul de grație 1918 a fost unul care a derulat o serie de evenimente favorabile realizării Marii Uniri. Sosirea Bucovinei în sânul Regatului României (15/28 noiembrie 1918) a fost încă o piesă istorică importantă pe harta țării. Unirea cu România s-a realizat printr-un act politic, urmare a exprimării democratice a voinței poporului.

Politica Vienei, contestată de Eminescu şi Kogălniceanu

În timpul perioadei de stăpânire austriacă, Bucovina este scena unei ample reconfigurări etnice, deoarece Imperiul Habsburgic încurajează migrația înspre acest nou colț de imperiu. Populația românească, raportat la populația totală, a început să scadă procentual, iar teritorial a început să rămână majoritară doar în jumătatea sudică a Bucovinei. Această politică dusă de Curtea de la Viena, de eterogenizare a populației Bucovinei, pentru a contrabalansa populația majoritar românească, a fost contestată de liderii politici români. Aceștia, în anul 1871, cu ocazia celebrării a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, au manifestat împotriva acestor practici. Printre personalitățile care au participat la această manifestație au fost Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri sau Ciprian Porumbescu. Personalitățile momentului și-au asumat rolul de formatori de opinie, activând în cadrul unor asociații care și-au angajat discursul național, precum Junimea, Bucovina, Moldova sau Gazeta Bucovinei. 

Bucovina a obținut din partea Curții de la Viena statutul de ducat românesc, cu un regim de autonomie sporită în cadrul Imperiului, ca semn de recunoaștere a prevalenței românilor în această regiune. Dieta Ducatului Bucovinei este stabilită ca organ reprezentativ, unde majoritatea este deținută de români.

România și-a păstrat neutralitatea în ceea ce privește implicarea în Primul Război Mondial până în anul 1916. Timp de 2 ani, România a fost ademenită atât de Puterile Centrale, cât și de Antanta să intre în război alături de una dintre tabere. Cum interesul României era acela de a-și reîntregi teritoriul, decizia logică a fost aceea de a intra în război alături de alianța care îi promitea unirea cu teritoriile locuite de români. Franța, Marea Britanie și Rusia promit României, în anul 1916, unirea cu Transilvania, Banat și Bucovina, în cazul aderării la Antanta și a victoriei împotriva Puterilor Centrale. 

Cernăuţiul, ocupat de ucraineni şi eliberat de Regele Ferdinand I

Imperiul Austro-Ungar dădea semne de destrămare în anul 1918. Învins în război, se confrunta cu popoare nemulțumite de poziția lor în cadrul Imperiului și care doreau să li se reconsidere statutul. În aceeași situație se aflau și românii din interiorul imperiului, care nu mai acceptau subordonarea față de Viena sau planurile de federalizare. Era, în mod clar, momentul potrivit pentru afirmarea dreptului la autodeterminare. Toate națiunile din componența Imperiului Austro-Ungar își pregăteau conturarea în state naționale. În urma dezintegrării Austro-Ungariei, se formează noi state independente: Cehoslovacia (28 octombrie 1918), Ungaria (2 noiembrie 1918), Austria (12 noiembrie 1918), Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (24 noiembrie 1918).  

În condițiile de vulnerabilitate arătate de Austro-Ungaria și de aliații săi care au capitulat pe rând în toamna anului 1918, Bucovina a devenit teritoriu revendicat atât de români, cât și de ucraineni. Aceștia din urmă înființează Comitetul Regional Ucrainean, cu sediul la Cernăuți, în 12/25 octombrie 1918. Românii ripostează rapid, convocând o Adunare Constituantă, tot la Cernăuți, sub coordonarea lui Iancu Flondor și a lui Sextil Pușcariu, în 14/27 octombrie 1918. Această Adunare a ales un Consiliu Național, al cărei prim președinte a fost Iancu Flondor. Consiliul Național era format din 50 de membri reprezentativi, majoritatea fiind români. Viața acestui consiliu va fi scurtă, funcționând efectiv doar o lună de zile, până la proclamarea Unirii cu România.

Cele două inițiative de revendicare a Bucovinei (română și ucraineană) au activat în paralel, fiecare revendicând unirea cu România, respectiv Ucraina. Ucrainenii ocupă cu armata orașul Cernăuți, răspunsul românesc fiind în aceeași măsură. Din cauza stării de anarhie creată de soldații ucraineni, la solicitarea Consiliului Național Român, Regele Ferdinand I trimite o divizie de armată, care intră în Cernăuți (la 29 octombrie/11 noiembrie 1918), restabilește ordinea și eliberează orașul de sub ocupația ucraineană. 

Consiliul Național Român rămâne singura autoritate în Bucovina și, la data de 30 octombrie/12 noiembrie 1918, adoptă legea fundamentală prin care este separată puterea legislativă de cea executivă, exercitată de guvern. Primul guvern se constituie în aceeași zi, avându-l în frunte pe Iancu Flondor. Consiliul Național Român se reunește la 12/25 noiembrie 1918, pentru a consulta minoritățile referitor la oportunitatea Unirii Bucovinei cu România. Sub rezerva respectării dreptului la învățământ liber pentru minorități, cea mai mare parte a acestora a fost de acord. Au fost aleși 100 de delegați (74 de români, 13 ruteni, 7 germani și 6 polonezi) care să participe la Cernăuți la Congresul General al Bucovinei, în data de 15/28 noiembrie 1918.

“Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei”

Congresul General al Bucovinei a avut loc în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți și a proclamat, după emoționante discursuri patriotice, ”unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

Românii, germanii și polonezii au votat în unanimitate pentru Unirea cu România, iar Consiliile Naționale Polonez și German, prin reprezentanții lor, Stanislas Kwiatowski și Alois Lebouton, au recunoscut Unirea. Primul a declarat că ”Noi recunoaștem, în întregime, drepturile imprescriptibile ale poporului român asupra teritoriilor de la sud de Nistru în general, și în special asupra Bucovinei”, iar cel de-al doilea a declarat că ”(...) în numele germanilor din Bucovina, se pronunță pentru unirea Bucovinei cu Regatul României”.

Regele Ferdinand a fost anunțat de rezultatul Congresului General al Bucovinei printr-o telegramă, în care era numit „Rege și Domn Liberator și Purtător de grijă al Bucovinei”, fiind rugat, totodată, să primească Bucovina sub ocrotirea sceptrului său. 

Delegația bucovineană, formată din 15 bucovineni și condusă de Iancu Flondor, Ion Nistor și Mitropolitul Ortodox Vladimir Repta s-a deplasat a doua zi, 29 noiembrie 1918, la Iași, pentru a aduce la cunoștință și în mod personal Regelui Ferdinand hotărârea bucovinenilor de Unire cu România. Aceștia s-au alăturat apoi cortegiului regal, împreună cu care au plecat triumfal spre București, marcând finalul exilului de la Iași al guvernului și al Casei Regale. 

Regele Ferdinand și Primul Ministru, Ion I. C. Brătianu, au aprobat, la data de 18/31 decembrie 1918, actul Unirii cu Bucovina, printr-un decret publicat în Monitorul Oficial. 

Unirile Bucovinei și Basarabiei cu România au fost recunoscute și la nivel internațional iar aceste teritorii au rămas în integralitate în cadrul României până în anul 1940. Atunci au fost cedate Nordul Bucovinei și Basarabia, teritorii care nu au mai revenit niciodată în granițele de la 1918. Cu toate acestea, Nordul Bucovinei și Basarabia serbează momentul festiv al Centenarului Marii Uniri în acest an, chiar dacă din exteriorul granițelor României. Avem datoria să nu uităm că, în 1918, românii au sărbătorit Unirea la Alba Iulia sau București, dar și la Cernăuți sau Chișinău. Iar pe cei care simt românește să nu îi lăsăm să uite că au un motiv de mândrie atunci când serbează Centenarul Marii Uniri, chiar dacă nu suntem sub același steag în acest moment. Cinstim memoria înaintașilor de pe toate meleagurile care au realizat Marea Unire și avem datoria, ca Patrie Mamă, să le fim alături.

Comenteaza