(Urmare din ediţia de ieri) Se invocă, desigur, pentru a întări astfel de clişee, nereuşite din cariera actoricească a lui Pavarotti şi preferinţa lui, de la un moment dat, pentru recitaluri, ca şi profilarea conştientă în succesiunea lui Benjamino Gigli.

Aflăm din volum, desigur, importante mărturii autobiografice: ascendenţa lui Alan Greenspan în România şi Ungaria, formarea iniţială în muzică, adeziunea timpurie la abordarea economică a lui Adam Smith (p. 97, citez din ediţia italiană L’Era de la turbolenza, Sperling & Kupfer, Milano, 2007, 588 p.) şi, apoi, la “conservatismul clar” (reprezentat de Ronald Reagan), îmbrăţişarea filosofiei “obiectivismului” (iniţiată în America de emigranta rusă Ayn Rand, p. 43), preocuparea firmei care l-a făcut notoriu, Townsend – Greenspan, “de a traduce analize economice într-o formă pe care întreprinzătorii o pot utiliza pentru a-şi lua deciziile” (p. 49), concentrarea reflecţiei economice pe “inovaţii matematice şi analize structurale” şi, pe de altă parte, pe “sfidări tehnice”, chiar în lipsa unei “macroviziuni” (p. 33) şi multe altele (precum, de pildă, cooperarea cu cinci preşedinţi la Casa Alba).

Comportamentul de consum al clujeanului ce a început sã sufere schimbãri încã de la apariţia Metro a continuat odatã cu intrarea în Cluj a marilor lanţuri de retail sã devinã cu totul altfel decât acum câţiva ani.

Practic, în 17 ani de nouã democraţie reprezentativã în spaţiul românesc nu mi-a trecut prin gând mãcar sã nu îmi exercit dreptul constituţional de cetãţean. Sã votez. Sã sancţionez. Sã schimb ceva. Sã simt cã am puterea de a le da cu ştampila peste ochii mincinoşi.

Iniţiativa făcea dreptate posterităţii unuia dintre cei mai mari jurişti şi filosofi ai dreptului şi ai politicii din secolul douăzeci (care a trăit între 1910-2004) şi crea un nou acces la scrierile reprezentative ale gânditorului din Torino, recunoscut ca referinţă indispensabilă pentru cei care vor să înţeleagă astăzi democraţia.

Dar obiecţia vine, evident, de pe un nivel mai avansat al democraţiei decât cel conceptualizat de Norberto Bobbio.

La Cluj, Emil Racoviţã, de exemplu, avea conştiinţa severã a acestui fapt, ca şi, de altfel, Iuliu Haţieganu, care arãta cã anvergura unei universitãţi se mãsoarã în ipotezele, teoremele, teoriile care ies din laboratoarele ei.