Născută prematur, la 6 luni, a făcut o hemoragie cerebrală, care a distrus centrii motorii din creier, precum și o meningoencefalită, care a amplificat răul deja produs. Rezultatul este o tetrapareză spastică, cu dizabilitate neuromotorie accentuată. Va reuși să meargă de-abia la vârsta de 6 ani, învățând și repetând mecanic mișcările kinetoterapeutului. De atunci, ea și-a trăit viața în cârje, deplasându-se anevoios între medici, spitale și comisii (cu toate acestea, a terminat și o facultate!).
Pentru Adela, principala greutate, primul obstacol în calea izvodirii unui plan personal de viață, este starea precară a sănătății sale. Al doilea obstacol, câteodată la fel de apăsător, este lipsa resurselor financiare: ea trăiește împreună cu o mamă în vârstă și bolnavă, care are o pensie minusculă. Adela beneficiază de un ajutor de handicap în sumă de 340 lei; când mi-am exprimat indignarea față de nivelul ridicol al acestui ajutor, ea mi-a răspuns cu seninătate: „Nu mă căina pe mine, acesta e maximul, unii colegi de-ai mei primesc doar 39 de lei..."
Cu toate acestea, Adela nu se dă învinsă. Ea luptă nu numai pentru fragila ei viață, ci și pentru soarta tovarășilor ei de suferință. Este activă într-o fundație (Speranța/Reménység) care are drept scop ușurarea vieții semenilor noștri atinși de dizabilități motorii sau psihice. Mai ales acum, când se apropie cele mai fastuoase și mai îmbelșugate sărbători ale anului, ea se străduiește să aducă o luminiță de bucurie tovarășilor ei de suferință, prin cadouri simple, modeste, finanțate din sponsorizări.
Şi, uite-așa, mi-au venit în memorie cuvintele lui Lucian Blaga: „Măreția unei societăți nu se măsoară prin felul în care îi preaslăvește pe cei mari, ci prin felul în care are grijă de cei mici". Văzută prin lupa acestor cuvinte înțelepte, societatea românească ni se arată ca fiind josnică, meschină chiar.
Cei mici, adică cei năpăstuiți de soartă, oricum se manifestă ea, sărăcie extremă, excludere socială, dizabilități și boli cronice de tot felul sunt sistematic ignorați, desconsiderați, batjocoriți chiar. Cum poți supraviețui, ca persoană cu o dizabilitate gravă, cu o un ajutor de 340 lei pe lună? Cum se poate asigura cu o astfel de sumă ridicolă supraviețuirea unei persoane cu dizabilitate psihică majoră, sumă la care se mai adaugă câteva sute de lei pentru plata unui însoțitor?!
La extrema opusă îi avem pe cei mari. Favorizați ai sorții, oameni care „au dat lovitura", care au legende personale pline de pompă, cu întâmplări fabuloase, care din calici i-au transformat în corifei.
În proporție semnificativă, averile acestor corifei au fost obținute în vremurile tulburi de după Marea Înghesuială din Decembrie, când au profitat de incertitudinile momentului și de lipsa unui cadru legislativ funcțional pentru a acumula rapid averi (câteodată, aceste averi s-au materializat și în capital, adică în investiții aducătoare de profit).
La această dată, capitalurile românești, cifrate la puțin peste 86 miliarde lei, sunt deținute de către stat (12%), investitori privați români (40%) și investitori străini (48%). Ceea ce este mai îngrijorător este lipsa de eficiență a utilizării acestui capital: dacă, în 2006, raportul între pierderile totale și profiturile totale raportate de societățile comerciale de drept român era de 26%, în anul 2016 acest rușinos raport a crescut la 40%.
Aceasta, fiindcă 34% dintre firmele care depun bilanțul la Ministerul Finanțelor raportează cu frenezie pierderi peste pierderi. Ceea ce, în numeroase situații, este de fapt un gest deliberat, menit să minimizeze contribuțiile către statul „banditesc", care ia totul și nu dă nimic.
În mod cu totul miraculos, „patronii" acestor firme afișează o opulență care îi nimicește pe săraci: vile care de care mai pompoase, autoturisme de ultimul răcnet (neapărat de la BMW și Merțan în sus), concedii exotice prezentate cu mândrie pe mediile sociale.
Ceea ce este și mai grav este că demnitatea publică de a conduce un oraș sau un județ prilejuieşte afaceri mai zemoase decât posesia unui SRL: tot felul de primari și primărei sau șefi ai administrațiilor județene, la fel ca și amploaiați în justiție, ordine publică și servicii sociale de diferit calibru, afișează o prosperitate care insultă logica și bunul-simț.
Tot ei, adunați în partide, parlamente, guverne și ministere, promovează, legiferează și aplică legi menite să le aducă apă la moară, adică să le perenizeze pozițiile de dominație, privilegiile și averile. Întreaga luptă din jurul justiției românești pleacă de la situația unui partid, aservit intereselor unui om care l-a cumpărat cu averea sa obținută pe căi îndoielnice, partid care acum nu se dă în lături de la nici un abuz moral pentru a-și servi șeful.
În romantica poveste de Crăciun scrisă de Charles Dickens („A Christmas Carol") personajul principal, Scrooge, bogătan cinic și neîndurător, are o cutremurătoare trezire la realitate, vizitat fiind de patru fantome care i-au arătat realitatea crudă a vieții, în care existența celor mulți și neajutorați este anevoioasă, pe muchie de cuțit câteodată.
Ne pregătim de Crăciun. Peste tot, luminițele vesele se aprind, magazinele se umplu de oameni grăbiți să-și celebreze prosperitatea căpătată peste noapte. Cei despre care mi-a vorbit Adela se pregătesc, a nu știu câta oară, să se bucure de sărbători cu o ciocolată și o pungă cu portocale. Ce fantomă ar trebui să ne viziteze pentru a ne trezi, pentru a ne responsabiliza față de soarta celor mici și neajutorați, pentru a începe să ne pese?
