Unii sociologi ne previn că aceasta nu înseamnă creşterea religiozităţii. Dar religia înseamnă credinţă, încât se pune întrebarea „ce înţelegem prin credinţă?". Şi atunci când vedem mulţimi îmbulzindu-se la moaşte nu putem să nu ne întrebăm despre ce fel de credinţă este vorba. Nu ne putem reprima întrebarea când întâlnim preoţi avari, care fac orice compromis să adune averi pământeşti, în pofida a ceea ce predică. Sau păstori preocupaţi mai curând de aranjamente cu autorităţile decât de samavolniciile din jur. Nu o putem face nici când televiziunile se umplu, la Crăciun şi Paşte, de discuţii de prost gust despre tăiatul porcilor şi sacrificarea mieilor şi despre „bucate", evident fără vreo legătură cu ceea ce s-a petrecut odinioară în jurul Jerusalimului. Întrebarea revine când vedem teologi care au o informaţie lacunară chiar despre Iisus şi apostoli. În sfârşit, întrebarea „ce este credinţa?" nu poate fi ocolită nici atunci când unii dintre cei care spun că fac cercetare ştiinţifică perorează neinformaţi asupra relaţiilor cu religia.
Discuţia despre credinţă este străveche. O clarificare la capătul dinspre noi al acestei discuţii o avem însă acum, în cea mai nouă enciclică, sub titlul Lumen Fidei (Libreria Editrice Vaticana, Vatican, 2013). Clarificarea este adusă nu numai din nevoi pastorale ale Bisericii, ci şi din nevoile situaţiei culturale în care se află Europa, afectată vizibil de criza democraţiilor existente, de răspândirea relativismului şi de intrarea într-o nouă relaţie a religiei, ştiinţelor şi filosofiei. Această clarificare este de luat în seamă atunci când este vorba de credinţă, având în vedere împrejurarea că, graţie revenirii religiei în avanscena culturii şi personalităţii intelectuale a unor pontifi, enciclicele papale sunt scrieri teoretice de mare anvergură, cu impact asupra orientărilor în societate. Este destul să amintesc Populorum progressio (1967), prin care s-a pus în mişcare o politică nouă faţă de nevoiaşi, sau Fides et ratio (1998), care a consacrat noua relaţie a religiei cu filosofia, sau mai nou, Caritas in veritate (2009), care a reorientat eforturile de depăşire a crizei financiare şi economice actuale. Mă opresc asupra enciclicii Lumen fidei (Lumina credinţei) condus de întrebarea „ce este credinţa?" şi ştiind bine că nu orice credinţă este credinţă religioasă. Nici animismul, nici esoterismul, nici mercantilismul vlădicilor sau enoriaşilor, nici închinarea la lucruri nu ţin, la propriu, de credinţa religioasă.
Se ştia din anturaj că, după enciclicele Deus caritas est (2005, în care se limpezea distincţia dintre „eros", „agape" şi „iubire", restabilind unitatea corpului şi sufletului în „libertatea noastră existenţială" şi în „fiinţa noastră ca întreg"), Spe salvi (2007, în care „speranţa" era repusă în legătură cu credinţa şi eliberată de restricţiile doctrinei progresului) şi Caritas in veritate (2009, în care tematizează „adevărul" în orizontul cel mai larg al fiinţării umane), Papa Benedict al XVI-lea pregăteşte enciclica asupra credinţei. Ţinea în fond de sistematica sa teologică consacrarea prin enciclici a „iubirii", „speranţei", „adevărului" şi „credinţei", drept resurse majore ale creştinismului, care sunt de pus în valoare împreună în contextul încărcat cu crize de astăzi. Enciclica a fost scrisă, dar, în împrejurările istoricei retrageri de pe scaunul petrin, nu a mai fost lansată, ci transmisă spre noul papă. Acum Lumen fidei este deja în librăriile lumii, cuprinzând, de asemenea, contribuţia întregitoare a Papei Francisc, care menţionează că este vorba despre o scriere „lucrată la patru mâini". Oricum, este prima enciclică din istorie elaborată de doi papi, unul emerit, celălalt în funcţiune. Să ne oprim aici, aşadar, asupra conotaţiei credinţei din această enciclică.
Enciclica Lumen fidei readuce discuţia despre credinţă la origini, care sunt, pentru creştinism, ebraice. Cu "emunah", care se trage din verbul „aman" (tradus cu a sprijini, „stützen" cum spun germanii), a început iudaismul (căruia Nietzsche nu-i găsea pereche în grandoare). Astăzi sunt instructive traduceri din ebraică privind înţelegerea durabilei credinţe a evreilor, precum fermecătoarea carte a lui Shalom Arush, The Universal Garden of Emuna. A Practical Guide (Chut Shel Chessed Institutions, Jerusalem, 2012). Emuna este „ferma credinţă într-un Creator al universului, unic, suprem, omniscient, bevolent, spiritual, supranatural şi atotputernic" (p. 30). Emuna are ca fundal legământul dintre Dumnezeu şi om, încât uneşte, dinspre om, două momente - încrederea în Dumnezeu şi încredinţarea soartei proprii în mâinile lui Dumnezeu. Cum se spune în enciclica Lumen fidei, „omul credincios îşi dobândeşte puterea din punerea de sine în mâinile lui Dumnezeu cel demn de încredere" (p.19). Tocmai în acest înţeles, chiar Iisus îl invocă pe Dumnezeu ca Abba (tată ceresc). Celebra „credinţă a lui Israel", devenită referinţă milenii la rând, până astăzi, era această deschidere către îmbrăţişarea lui Dumnezeu de către credincios spre a fi smuls din mizeria istoriei. Deschiderea este susţinută de „revelaţie", care este ea însăşi probă a grijii lui Dumnezeu pentru creatura sa. Creştinismul, aşa cum ne-au transmis Pavel (Epistola către romani) şi Ioan (Evanghelia), continuă acest profil al credinţei. Grecii au preluat credinţa Bibliei iudaice cu cuvântul „pistos", care semnaliza, înainte de orice, încrederea omului în Dumnezeu. Augustin a reunit explicit ambele momente în figura omului credincios (fidelis).
Revenirea la origini prilejuieşte enciclicii Lumen fidei punerea în relief a câtorva trăsături ale credinţei, care sunt elocvente. Bunăoară, credinţa nu-l priveşte doar parţial pe om, ci în întregime - cu tot ceea ce este şi face, omul se încredinţează lui Dumnezeu. Spus altfel, nu eşti credincios doar de la frunte în sus sau în anumite zile şi la anumite ore, ci cu toată fiinţa, în fiece clipă. Credinţa asigură, se poate spune, „rădăcinile fiinţei omului (die Wurzeln seines Seins)" (p.21). Apoi, credinţa implică încredere în Dumnezeu şi în intervenţia sa biruitoare. Mai departe, credinţa nu înseamnă doar „a crede că...", ci şi „a crede în...", cum observa deja Ioan. Aşa cum se scrie în Lumen fidei, „credinţa priveşte (blickt) nu numai la Iisus, ci ea priveşte din punctul de vedere al lui Iisus, vede cu ochii săi" (p.32). Credinciosul, altfel spus, este gata să se lase privit din punctul de vedere (Gesichtpunkt) neobişnuit de înalt şi exigent al lui Iisus. Mai departe, credinţa în Dumnezeu deschide cale „iubirii", care schimbă omul. "Credinciosul este transformat prin iubire, căreia el i s-a deschis prin credinţă" (p.38). Altfel spus, unde este credinţă este şi iubire de semeni. Mai departe, credinţa se confirmă în acţiune în comunitate. „Credinţa nu este un lucru privat, nu este o concepere individualistă, nu este opinie subiectivă, ci izvorăşte dintr-o ascultare şi este menită să se exprime şi să devină vestire" (p.41). Cu alte cuvinte, credinţa nu se validează nicidecum prin simple trăiri subiective. În sfârşit, credinţa presupune dezlegarea din mrejele numeroaselor „zeităţi" ale lumii ce ne înconjoară şi „întoarcerea la Dumnezeul viu printr-o întîlnire personală" (p.25). Argumentul enciclicei Lumen fidei este clasic: „atunci când omul şi-a pierdut orientarea de bază, ce conferă unitate vieţii sale, el se pierde în mulţimea dorinţelor sale, iar în măsura în care refuză să aştepte timpul făgăduinţei, se sfarmă în miile de clipe ale istoriei sale" (p.24).
Trăsăturile menţionate ne permit să distingem, poate mai ales în confuzia culturală de acum, între credinţa propriu-zisă şi prea frecventele surogate ce au pătruns pe terenul ce părea mai protejat al religiei. Poate că explicitarea criteriilor credinţei nu va inhiba formele diverse ale imposturii, dar ne dă şansa să le putem spune acestora pe nume şi să le luăm ca atare.
