Între Sena şi Carpaţi: mizele unui Parteneriat strategic (II)

Între Sena şi Carpaţi: mizele unui Parteneriat strategic (II)
În mod evident nu romantismul nostalgic invită la reconstrucţia Parteneriatului franco-român în zorii secolului XXI, ci potenţialul lui de a repoziţiona cele două ţări pe un eşalon superior de putere.

Există explicaţii valabile pentru îndelungata absenţă a Parisului din Europa centrală şi răsăriteană, din care nu lipsesc condiţionalităţi obiective sau opţiuni politice validate după 1992 la Elysée. Important este de reţinut că până în anii 2004-2008 Franţa a capitalizat puţin în relaţia cu cele două mari state francofile, Polonia şi România. O anumită recuperare s-a încercat în ultimii 10 ani, însemnând investiţii mai dense, cunoaşterea mai bună a societăţii civile şi o prezenţă franceză mai dinamică, concretizată de semnarea Parteneriatul Strategic în februarie 2008. Dar ce peripeţii!

II) ... la un Parteneriat (mai mult decât) strategic

Recitesc documentul din 2008, care prevedea intensificarea cooperării politice, dezvoltarea economică, mobilitatea universitară şi ştiinţifică, libera circulaţie a persoanelor, apărarea şi securitatea, domenii-pilon. O foaie de parcurs puncta modalităţile de concretizare ale acestuia, începând cu achiziţia de tehnică militară franceză şi construirea reactoarelor 3-4 de la Cernavodă cu tehnologia ţării partenere. Greutatea investiţiilor franceze în energie, auto, imobiliar, bănci, retail, ş.a. oferea României un avans raportat la Slovacia - cu care Franţa încheia un parteneriat aproape identic în mai 2008 -, dar secundar faţă de cel franco-polonez. Criza din 2009, care a dezangajat financiar România, şi urcarea problemei rrome în prim-plan de către preşedintele Sarkozy au dat o anumită stringenţă tensiunilor dintre Paris şi Bucureşti. Neobişnuitul moment de impoliteţe dintre Sarkozy şi Băsescu, sub ochii lui Silvio Berlusconi, în toamna lui 2010, a fost de altfel ilustrativ. Cooperarea a trecut în plan secund în momentul în care Franţa şi Germania (din solidaritate) legau intrarea noastră în spaţiul Schengen de calitatea justiţiei, argument care în mod evident ne bloca accesul.

Reînnoit sub preşedinţia Hollande şi trecut aproape imedit prin aceleaşi furci caudine Schengen, Parteneriatul nu va fi reactualizat decât după schimbarea de preşedinte şi prim-ministru la Bucureşti. În iunie 2016 i se adăugau dimensiuni suplimentare legate de consolidarea cooperarii politice, migraţia, schimbările climatice, energia, combaterea terorismului, definind direcţii sectoriale de activitate comună mult prea numeroase pentru a fi menţionate aici. Pentru public vor avea o certă vizibilitate colaborarea în lunile de preşedinţie românească a Consiliului UE (ianuarie-iulie 2019, expertiza franceză servind noviciatul carpatic) şi organizarea Sezonului cultural franco-român în 2018-2019, un excelent instrument de diplomaţie culturală prin care cele două naţiuni vor avea ocazia să se reîntâlnească cu ocazia Centenarului nostru.

Dar suntem în 2017. La palatul Elysée se află un preşedinte cu apetenţe pentru reformarea proiectului european. Emmanuel Macron are 39 de ani, şi face parte dintr-o generaţie care comportă o dublă noutate: cea pentru care integrarea europeană constituie o normalitate incontestabilă, netrăind disputa "federalism-suveranitate" cu valenţele epice în care au îmbrăcat-o predecesorii; şi, spre deosebire de aceiaşi, reticenţi la extinderea către est a Europei comunitare, e primul care caută să lucreze activ cu regiunea noastră.

Macron anunţa încă din primăvară o transformare a politicii externe franceze printr-o recalibrare realistă, ţinând cont de realităţi, ajustând politicile în funcţie de capacităţi, capabilităţi şi mijloace, şi structurând dialogul politic pe baza unei cunoaşteri mult mai aprofundate a partenerului. Parisul a transmis imediat după mai 2017 un mesaj de forţă şi încredere în sine, eliminând tabuuri, provocând constructiv, creând raporturi de forţă mult mai bine gândite şi şarjând deschis împotriva curentului anti-european care agită Europa polono-ungară. Scopul Elysée-ului este de a demonstra că - spre deosebire de Statele-Unite şi Marea Britanie sau Germania - Franţa are o viziune globală şi o strategie internaţională. Comparativ cu Germania - care doar după alegerea lui Trump a ales distanţarea faţă de Washington -, Franţa şi-a plasat întotdeauna autonomia de decizie şi un grad de independenţă în cadrul proiectului diplomatic global care-i e propriu. Parisul e totodată mult mai liber în mişcări decât Marea Britanie, prinsă în repoziţionări post-Brexit.

Reîntoarcerea Franţei către Mitteleuropa este una din mizele noi ale diplomaţiei hexagonale, născută din voinţa de a reconfigura evoluţia politică şi instituţională europeană. Oportunitatea pentru România era conturată de însuşi preşedintele francez, care declara la Bucureşti că îşi doreşte să "depăşim frontierele instalate între estul şi vestul Europei (...) îndepărtând cele două părţi ale Uniunii". "În dialogul pe care îl reinstaurăm între ţările noastre, construim o etapă de viitor pentru relaţia bilaterală şi pentru Uniunea Europeană". Fără îndoială că a sosit timpul să încercăm acest experiment inteligent care constă în aplicarea prevederilor Parteneriatului pentru măcar doi ani, cu seriozitate, concreteţe şi intensitate, vizând un maxim de potenţial. Franţa va descoperi că îi este extrem de util.

Elysée-ul declara că doreşte un "dialog exigent, ambiţios şi realist cu România". Putem răspunde la fel. România îşi are aşteptările ei, dincolo de formalizarera unei achiziţii de echipament militar francez (gest legat nu doar de coerenţa politicii defensive comune, ci şi de constituirea unei pieţe europene mai largi pentru armamentul francez). Nu insist pe diferenţele dintre România şi Polonia, în avantajul acesteia din urmă; ele sunt evidente demografic şi economic. În schimb, România, deloc neglijabilă, e plasată într-o zonă strategică pentru stabilitatea continentului, şi e un partener dedicat cooperării atunci când e validat cu încredere. Mizele nu pot decât să crească:

(1) Bucureştiul poate deveni parte a unui WeimarPlus într-un format în care au fost invitate Italia şi Spania, sau membru într-un cadru similar de colaborare cu Parisul şi Berlinul. (Cu Germania avem deja un parteneriat tip FNC, pe un model de integrare care ar servi Franţei.) O politică de "smart defense", cu mutualizări şi interoperabilitate, dezvoltarea de capacităţi comune (operaţionale şi informaţionale), crearea unui program de formare comun (un "Erasmus militar"), valorizarea patrimoniului militar comun, poate fi pusă în practică. Crearea unei baze militare mixte franco-române (la Topraisar sau Mutfatlar-Basarabi) s-ar înscrie în consolidarea politicii de apărare europeană, ar certifica intenţiile Bucureştiului de a optimiza legăturile cu Parisul şi ar oferi acestuia din urmă un acces responsabilizator la o arie-cheie în geopolitica Eurasiei. Dacă Franţa doreşte să revină ca factor de influenţă în Europa central-răsăriteană şi de sud-est - mai ales într-o lume a puterilor relative, unde cooperarea se impune -, ea trebuie să-i înţeleagă indiscutabil mizele în relaţia cu Estul rus şi să devină co-participant la nevoile de securitate ale regiunii.

(2) Un dialog politic frecvent ar conforta nivelul de încredere şi cunoaştere reciprocă (Polonia şi Franţa au avut 7 întâlniri la nivel de şef de Stat în doi ani, fără a mai număra cele ale miniştrilor de externe). Aceasta ar responsabiliza autorităţile noastre şi ar face Franţa mai aptă să înţeleagă sensibilităţile României, facilitând poziţiile comune şi deblocarea dosarelor problematice. Înalţii funcţionari (secretari-generali, şefi de cabinet, stat-major, direcţii generale) se pot întâlni de cel puţin două-patru ori pe an în consultaţii bilaterale; informări prealabile Consiliilor, privind poziţiile adoptate, ar fi necesare pentru o coordonare productivă.

(3) Dialogul strategic trebuie extins şi la sfera experţilor şi a actorilor non-guvernamentali, altfel spus la "stakeholderii" relaţiei franco-române. Dialogul între mediile de afaceri, agenţii de dezvoltare, regiuni, grupuri de lucru publice sau private, antreprenori, societăţile civile din cele două ţări trebuie să poată beneficia de cadre flexibile de reuniune de tipul platformelor colaborative sau a forumurilor, mai ales în sectoarele din a patra revoluţie industrială. Altfel spus, Parteneriatul strategic poate fi susţinut de actori din sfera privată care să îl dezvolte şi să-i dea conţinut acolo unde instituţiile de Stat nu pot contribui direct, inovativ şi nici cu suficiente resurse.

"Diavolul e în detalii", se spune; la fel şi rezistenţa unei structuri. Dincolo de axele fundamentale ale Partaneriatului, în relaţia franco-română a devenit urgentă nevoia de a ţese ("exigent, ambiţios şi realist", spunea Emmanuel Macron; "abil" şi creativ, adaug eu) o reţea largă de actori care identifică oportunităţi de cooperare într-un format productiv, oferind Parteneriatului o dimensiune cu adevărat privilegiată. Avem la dispoziţie un an jumătate la dispoziţie pentru acest restart, investind în tot ce înseamnă diplomaţie publică, economică, politică şi culturală pentru un efort bilateral conştient şi organizat, pilon de construcţie al unei Europe mult mai capabile de autonomie în asumarea propriului destin.

VEZI ŞI Între Sena şi Carpaţi: mizele unui Parteneriat strategic (I)

 

Comenteaza