SuperlaTIFF

SuperlaTIFF
Poate că de la Cluj nu se vede, dar anul ăsta m-am convins că TIFF a devenit un mare eveniment cinematografic european. Pentru că particip la festival încă de la prima ediţie, din 2002, am avut mult timp faţă de el percepţia părintelui care marchează pe tocul uşii câţi centimetri i-a crescut copilul, dar abia când iese cu el pe stradă îşi dă seama că l-a întrecut cu un cap în înălţime.

Am crescut odată cu TIFF-ul, i-am înregistrat evoluţia în mod „implicat", din interior, am scris ani de zile despre evenimentele sale, m-am emoţionat şi m-am simţit părtaş la momente „istorice" ale festivalului, am amintiri care n-o să se şteargă niciodată, aşa cum au şi alţi „tiffari" veterani.
Dar TIFF şi-a depăşit deja de mult perioada „romantică" a existenţei. A trecut şi momentul de „teribilism adolescentin". Mulţi au zis că anul ăsta festivalul a fost mai puţin strălucitor decât altădată, din motive financiare. Eu zic că nu. TIFF 2013 a fost la fel de spectaculos ca şi în alţi ani, doar că mai „matur", dacă se poate zice asta despre un festival. Au fost concerte, expoziţii, ateliere, dezbateri, lansări, chefuri, sute de invitaţi... Exact ca altădată, ba poate şi mai şi... Dar e-adevărat că atmosfera generală a părut mai sobră, mai „serioasă", mai profesionistă, aş zice. Or asta e dovada limpede a faptului că TIFF a devenit un mare eveniment cinematografic european, un festival al comunităţii cineaştilor români şi al industriei cinematografice autohtone, girate, ambele, de lumea cineaştilor din Europa.

Dacă ar fi participat doar la „mondenităţi", niciun tiffar n-ar fi simţit „sobrietatea" festivalului. Ar fi fost la fel de monden-glamoros ca oricând la TIFF, pentru că festivalul a rămas la fel de divers şi boem ca odinioară. Doar că nivelul său „profesional" a crescut de-acum şi asta se vede. Cred că TIFF a intrat, după 12 ediţii, în epoca maturităţii, iar calibrul pe care-l are l-a impus net în peisajul internaţional de gen.

Din cauza asta mi se pare extrem de important mesajul pe care cineaştii români l-au accentuat la Gala de închidere: în ultima vreme, filmele româneşti se fac cu eforturi uriaşe, cu sacrificii personale ale realizatorilor, dar se fac şi sunt bune. „Zilele filmului românesc" din acest an o probează, pot să confirm. E nefiresc însă ca un domeniu în plină emergenţă, cu un festival pe care-l priveşte cu interes şi prietenie toată cinematografia lumii, să existe doar prin „voluntariat", prin „misionarism".

Cred că, prin subiectele şi dinamica filmelor din ultima perioadă, cinematografia românească are şanse de a readuce spectatorii în sălile de cinema, câte mai sunt. S-ar putea să avem un „blockbuster" autohton, zic eu, cu „Love building". Apar filme noi pe placul oricărui privitor, şi trebuie profitat de şansa asta. Prin implicarea autorităţilor publice, pentru că, nu obosesc s-o spun, cultura e un serviciu comunitar.

Iar TIFF, în ciuda cârcotelilor unora, îşi merită cu vârf şi îndesat banii publici cu care e finanţat, pentru că banii ăştia se întorc în buzunarele clujenilor. V-aţi plimbat noaptea prin centru, „de TIFF"? Dacă nu, vă zic eu că v-aţi fi simţit ca la Viena sau Munchen, aţi fi respirat aerul unui mare oraş european... Trebuie să spun mai mult?

P.S. Din motive pe care nu le detaliez, am semnat cu pseudonimul Gabriel Popovici cronicile de film publicate în ZIUA de CLUJ pe parcursul TIFF 2013. Le mulţumesc colegilor mei pentru invitaţia de a publica aici.

 

Etichete
Comenteaza