Se acceptă greu că morala are pretenții la fel de legitime ca dreptul, chiar dacă nu poate apela decât la puterea străină de forță a conștiinței, iar etica are rigorile inflexibile.
Ne dăm seama de toate acestea urmărind reflecțiile celui mai profilat exponent actual al eticii în cultura română - Vasile Morar. El a circumscris o „moralitate elementară" în orizontul „modului de a fi al omului"(Morala elementară. Stări, praguri, virtuți, Paideia, București, 2011). Viața umană, departe de îngustimile din abordările curente, o concepe în triplul raport al omului - cu sine, cu ceilalți (societatea) și cu istoria. „Situația morală elementară" Vasile Morar o echivalează cu „convergența între emancipare și moralitate în toate sferele vieții" (p.12).
„Morala elementară" a lui Vasile Morar nu se lasă anexată nici de ansamblul științific-economic, nici de cel juridico-politic, nici de orice alt ansamblu (de pildă, al artei, al filosofiei, al religiei), chiar dacă nu se poate rupe de vreunul. Ca exemplu, în vreme ce „situația politică elementară" operează cu relativizări, în „situația morală elementară" acestea sunt excluse. „În fapt nici o lege juridică nu interzice egoismul, răutatea, ura și, cu excepții legate de contracte comerciale, nu interzice nici măcar minciuna" (p.13). În „morala elementară" relativizările nu-și găsesc loc!
Vasile Morar ia drept componente ale „situației morale elementare" o seamă de asumpții: existența celuilalt, buna credință a acestuia, posibilitatea empatiei, tendința de a generaliza propria maximă de conduită, beneficiile faptei. Nu „minima moralia" - pe care Theodor W. Adorno (Minima Moralia, Suhrkamp, FaM, 1951) o socotea salvatoare în circumstanțele „vieții mutilate" din jurul războiului - este punctul de plecare al moralei. Nici micșorarea pretențiilor morale, la care recurg azi cei indispuși să-și asume până la capăt realitatea! „Morala elementară", argumentează Vasile Morar, este acest punct. „Onestul etern", nu descurcărețul, este prototipul, după cum intuiția contrafactuală, nu calculul recompenselor, este mijlocul de a o construi.
Dar Vasile Morar nu construiește în lumea aerată a principiilor, ci în raport cu o realitate aspră: viața din jur, într-o societate lovită de confuzia organizată a valorilor. „În accepția noastră, scrie Vasile Morar, morala elementară este opusul oricărei forme de tiranie a opiniei; ea este, de asemenea, opusul <barbariei ultra-liberale> (a tiraniei pieței); este opusul <barbariei politice> (a totalitarismelor de dreapta sau de stânga extreme); este contrarul <barbariei moralizatoare> (a celor care se văd pe ei înșiși ca fiind puri și duri); este opusul <tiraniei superiorității angelice> - fie că angelismul este <legitimat> din punct de vedere moral, fie din perspectivă religioasă, fie chiar din unghi etic..." (p.17). Vasile Morar a articulat critica moralității actuale (sau critica carențelor morale) cea mai organizată conceptual.
Vasile Morar nu construiește în interacțiune dialogală cu alții, cu contemporanii și cu romanul românesc. Acesta din urmă, de la Nicolae Filimon, trecând prin Duiliu Zamfirescu, la Marin Preda și Radu Tudoran, îi servește în caracterizarea tipurilor morale. Opțiunea lui Vasile Morar este categoric pentru a salva pluralismul recucerit în 1989, în fața asaltului exclusivismului. Salvarea presupune, în concepția sa, revenirea la simplitate. „Moralitatea în înțelesul ei elementar este tot una cu acea sinceritate care se vede dintr-o dată fără nici un efort, cu acea bunătate izvorâtă spontan din setimentele cele mai simple sau cu acea încredere naiv-copilărească ce n-are alt loc de rezidență decât buna credință" (p.300). „Morala elementară" este alternativa la exclusivism.
Termenul „morală elementară" poate induce în eroare. Nu este vorba aici de o morală cu exigențe minimizate, nici de una de purtat doar la ocazii, ci de o morală exigentă. „Morala elementară" este o morală ce „presupune renunțarea la slăbiciuni și implică judecată corectă" (p.89). Morala în vederile lui Vasile Morar este „elementară" doar pentru că fără de ea nu este propriu-zis morală, ci, eventual, o egologie expusă fastidios.
Imperativul „moralei elementare" este „unitatea morală a vieții". Vasile Morar îl formulează în opoziție nedisimulată cu incoerența abordărilor devenite vogă. „Unii intelectuali români - scrie el, exemplificând - adoptă atitudini logic și valoric incongruente: sunt apărători ai noului - restaurarea capitalismului și a democrației neo-liberale - în timp ce elogiază un <trecut de aur> interbelic, un regim parlamentar bazat pe vot cenzitar, iar în plan personal nu ezită să pretindă și mai ales să primească beneficii materiale și simbolice aidoma vechilor boieri, dar nu mai puțin a noilor descendenți din familia simbolică a lui Tănase Scatiu" (p.67). Se trăiește din talmeș-balmeș-ul de economii, sociologii, etici și filosofii de orice culoare și luate de oriunde, ca și cum rectitudinea și coerența nu au importanță.
Or, de la „unitatea morală a vieții" se cuvine plecat nu numai în construcția eticii, ci și în aplicarea acesteia în analize factuale. Pe soclul acestei unități, Vasile Morar așează virtuțile „intelectualului public", pe care îl ia ca exemplu: politețea, fidelitatea, toleranța, curajul și blândețea, bunătatea, pentru a încheia cu „înțelepciunea activă" (p.89). El pledează pentru prelungirea „societății deschise" cu o „morală deschisă", pe care o găsește în „saltul" de la „satisfacție, presiune, impersonalitate", la „bucurie, aspirație, iubire personală", în fond la „simplitate".
Bine susținut conceptual, Vasile Morar își poate permite să procedeze la o analiză a societății date din punct de vedere moral. Nimeni nu a realizat în cultura actuală de la noi o analiză atât de exactă, de profundă și de lămuritoare. Comunicarea, în care s-au pus atâtea speranțe - ne spune Vasile Morar - a fost colonizată, între timp, de maladii (p.222). A avut loc proliferarea pe scară neașteptat de mare a unui personaj vechi, desigur, dar cu straie noi - „ticălosul", „tipul infect", „neobositul inventiv" de care vorbea Marin Preda (p.239). S-a ajuns atât de departe în crearea de tipuri mizerabile, încât orice etică trebuie să fie gata să înfrunte o realitate ce sfidează cărțile.
Nu era sigur că la noi etica este posibilă. Tudor Arghezi se îndoia că aceasta ar găsi teren: „aici vrei tu, mă Niculae, caractere?" se adresa reflexivul poet unui prieten. Constantin Noica vedea etica absorbită în metafizică. Vasile Morar dă un răspuns propriu - etica este posibilă, dar chestiunea este de a o construi - și argumentează memorabil: „Să nu uităm că fețele tăcerii s-au însoțit de fețele servilității".
