Cum a intrat Laszlo Attila în politică: “Numele meu a fost tras dintr-o căciulă”

Care este cel mai frumos oraş pe care l-aţi vizitat. Unde v-aţi simţit cel mai bine?
New York. Am fost de trei ori. Ultima dată în 2001. Îmi place cum funcţionează, modul în care este organizat.

Vă faceţi timp să citiţi, aveţi vreo carte preferată?
Da, însă mi s-au schimbat obiceiurile. Înainte să intru în politică citeam nuvele, romane şi aşa mai departe. După aceea, vrând-nevrând, am început să învăţ ce anume am de făcut ca politician. Atunci am început să citesc sociologie. Asta din 2005. Acum citesc cu mare interes ce scriu colegii mei. Vasile Dâncu, de pildă. Îi citesc fiecare carte şi încerc să citesc şi printre rânduri. Îmi iau cu mine, în timpul liber, în concedii, cărţile pe care mi le propun să le citesc. Aşa a fost şi acum, când am plecat cu familia în Turcia. Dar, până la urmă, am rămas la cartea luată de fiica mea, un roman pe care l-am citit şi eu în copilărie. Mi-a făcut plăcere să-l recitesc. Orice am citit, am citit cu interes. Am acasă o bibliotecă din care o bună parte am moştenit-o. Uneori mai şi cumpăr cărţi. Îmi mai pun deoparte şi la birou ca să citesc, după cum se vede.

Filmul, teatrul? Vă preocupă?
Nu prea... Nici înainte nu pot spune că eram extrem de pasionat. Însă cel mai mult duc lipsa sportului. Hegedus (fost subprefect de Cluj - n. red.) m-a numit narcoman. Îi spuneam la un moment dat că simt dorinţa de a avea o activitate de mişcare. Asta pentru că la fiziologie sau fiziopatologie se învaţă că în timpul mişcării se secretă endorfine care creează senzaţia de plăcere. De la cinci ani am făcut sport de performanţă: hochei. Până în clasa a X-a, când s-a desfiinţat secţia aceasta. Două săptămâni eram plecat, şi una, acasă. Am învăţat să-mi gestionez timpul. Aveam antrenamente. Mergeam în Gheorgheni şi ajungeam seara târziu în Gruia.

Pe soţie când aţi cunoscut-o?
Suntem împreună din clasa a VIII-a. Am mers la facultate. Am devenit colegi de an. În anul patru ne-am căsătorit, spre surprinderea multora. Acum avem doi copii.

Aţi lucrat în Ungaria şi, totuşi, nu aţi rămas acolo, v-aţi întors la Cluj.
O să spun public de ce nu am stat. Pediatrii cu 13 gărzi câştigau 220 de dolari. Amândoi, cu un copil sub un an, câştigam această sumă. Colegii de pe asistenţă primară câştigau 4-5.000 de dolari. Am reuşit să rezistăm aproape un an. Fata noastră s-a născut acolo. Soţia mea ar fi trebuit să stea trei ani cu copilul, dar urma să i se decaleze examenul de specialitate cu acea perioadă, aşa încât după 11 luni am făcut o rocadă. Am stat eu cu copilul. Atunci am realizat cât de greu este să stai 24 de ore din 24 cu un copil. În ’91, când le-am spus colegilor că vrem să ne întoarcem, nu ne înţelegeau, pentru că atunci a fost o perioadă când 2.000 de medici din Transilvania au încercat să-şi rezolve problemele şi să emigreze în Ungaria. Dar noi nu eram nevoiţi să stăm acolo. Acasă aveam o situaţie materială foarte bună. Când ne-am căsătorit, noi aveam maşină, locuinţă, părinţii erau acasă. Aşa că ne-am întors. Eu am făcut primul pas şi am ajuns să conduc o firmă de distribuţie de medicamente.

Păstraţi legătura cu prietenii din copilărie?
Da. Sunt foarte mândru că în fiecare joi merg la fotbal cu foştii colegi de liceu. Jucăm pe Farmec. Sunt oameni care lucrează în diferite domenii şi în tot atâtea zone de pe glob. Şapte-opt am rămas în ţară. Fiecare face treabă şi şi-a atins limitele maxime acolo unde este. Au ajuns al doilea, al treilea în ierarhie. De multe ori preferă să vină acasă, să stea cu familia, asta îmi place. În afară de aceşti prieteni, mai sunt relaţiile cu familia, cu rudele. Dar, oricum, acum nu mai este aceeaşi solidaritate pe care am văzut-o cu ani în urmă la bunicii mei. Erau opt-nouă fraţi care se întâlneau întotdeauna cu familiile duminica să mănânce împreună.

Cu copiii cum va înţelegeţi?
Fiica mea are 18 ani şi jumătate şi este într-o clasă cu 22 de băieţi pe care îi manipulează foarte bine. Cel mic are 12 ani şi şase prietene. Nu mai există acea viaţă socială ca înainte de ‘90. Dar, totuşi, noi mai mergem în familie, la ţară, în concedii prin străinătate, la rude, la schi...

Ce vă place să mâncaţi?
Bucătăria maghiară este grea. Dar mănânc aproape orice. Mai puţin spanacul. În general, cam orice fel de carne…

Preferaţi o marcă de îmbrăcăminte?
Niciodată n-am avut preferinţe la maşină, la motocicletă sau la cămăşi. Nici la culori. N-a fost niciodată nevoie să îmi cumpăr un ceas, de pildă. Fratele meu fiind bijutier la Budapesta, nu a fost nevoie să mă preocupe astfel de lucruri. N-a trebuit să cumpăr nici bijuterii pentru nevastă, nici ceasuri. Le rezolvă el când vine. Hainele mi le cumpăr întotdeauna eu, însă, după cum am spus, nu am preferinţe speciale.Ultimul cadou pe care l-aţi făcut soţiei sau fiicei a fost…

Chiar alaltăieri am avut o păţanie tare simpatică, la aeroportul din München. Am trimis un SMS fiicei mele: “Care sunt parfumurile preferate ale lui maică-ta?” Şi mi-a trimis o listă lungă. Bineînţeles că nu am găsit ce era enumerat, aşa că am luat ceva ce credeam eu că e mai potrivit. Dar, când am venit acasă, am întrebat-o pe soţie: “Astea sunt preferatele tale?” Toate erau, de fapt, preferatele fiicei. Sunt tot mai atent la copii şi încerc să fac tot ce pot ca să îi înţeleg. Mă uit, de pildă, la fiica mea, care reuşeşte să manipuleze cu uşurinţă băieţii cu care este colegă. Îi văd cum vin în vizită, mai fac şi chefuri, îi văd de sărbătoarea Paştelui. Nu prea am voie să mă duc acasă înainte de miezul nopţii când se întâmplă să mai dea câte o petrecere. Dar mă bucur că am reuşit să-i creştem în aşa fel încât să nu fie cu nasul pe sus. Încercăm să nu îi ducem cu maşina la şcoală. Să înveţe să se integreze cât mai bine în societate. Cu mici excepţii, pe care le aveam la şcoală, şi nu mă refer aici la rezultatele la învăţătură, ci la boacănele făcute de fiică-mea, ne înţelegem bine.

Ea este acum la vârsta “critică”…
Nu ar fi asta o problemă. Însă reuşeşte să aibă o influenţă extremă asupra prietenilor.
Este destul de neplăcut când îşi convinge colegul să îşi dea jos pantalonii la ora de matematică. După care se ceartă cu profesorul că nu ea l-a convins să facă aşa ceva. Pe noi ne-a surprins foarte tare acest tupeu de care a dat dovadă, mai ales că se întâmpla în clasa a VI-a. Vă daţi seama, a fost convocat consiliul profesoral. S-a certat cu toată lumea, dar şi-a menţinut poziţia. S-a eschivat, susţinând că nu i-a spus colegului să-şi dea pantalonii jos în ora de matematică, ci că doar i-a spus “nu cred că poţi să îţi dai jos pantalonii”. Apoi mai e problema cu părul fiului meu. Are părul lung. Şi el încearcă să-şi modeleze personalitatea după modelele pe care le vede.

Nu şi-au făcut planuri să plece din ţară?
Nu, nici vorbă. Nici nevasta mea nu mai lucrează în domeniul medical. Conduce o societate de cosmetice. Deja a “corupt-o” pe fiica mea. Eu aş fi vrut să meargă către domeniul medical, pentru că are calităţile necesare. Rareori am văzut pe cineva să îndrăgească aşa mult copiii. Când intră într-un grup de copii mici, se caţără toţi pe ea, iese cu câte doi în braţe şi sunt copii pe care nu i-a văzut în viaţa ei. Oriunde se învârte, o atrag copilaşii. De aceea aş fi preferat să meargă către pediatrie. Dar soţia a reuşit să o “corupă” către farmacie. Probabil a vrut să rezolve problema moştenirii în viitor. Cel mic nu are deocamdată preocupări majore, el e cu baschetul, cu bicicleta…

Muzică mai ascultaţi?
Da, dar se termină de obicei cu certuri. Muzica o ascult în maşină. La radio sau, când sunt cu copii, le cer mp3-ul, iPod-ul sau toate prostiile. Atunci când ascult muzica lor, îi întreb cum naiba pot să asculte aşa o muzică proastă. Întotdeauna îmi reproşează că nu ştiu eu ce e muzica bună.

Merită să trăieşti la Cluj?
Cred că da. S-a schimbat foarte mult percepţia, dar mai avem de lucru. Consider Clujul o oportunitate care ne va sta la dispoziţie o perioadă destul de scurtă. Dacă vom fi capabili să ne consolidăm poziţia de lideri şi să o menţinem, o vom duce bine. Sunt premisele create. Sunt universităţile. La München sunt 800.000 de studenţi la 1,3 milioane de oameni. Avem şi noi o comoară în mână: 100.000 de studenţi. Sunt foarte optimist. Mizez pe implicarea acelor oameni care au şi cunoştinţele teoretice necesare desfăşurării unei activităţi. Pentru că ceea ce am văzut şi constatat în ultimii şase ani este că am predat puterea celora care au gura mare. Care n-au cunoştinţele necesare, n-au responsabilitatea gesturilor lor, a ceea ce se va întâmpla. Mi se pare destul de periculos.

Cum aţi intrat în politică?
Numele meu a fost tras dintr-o căciulă. Acum, vorbind serios: am intrat în politică în 2005. Au fost alegerile la Camera de Comerţ. Am conştientizat că un grup relativ restrâns de oameni poate influenţa evenimentele. În 2004 au fost alegerile locale şi a venit Peter Pal şi a zis că trebuie să ne implicăm. Au venit toţi, dar au zis că unul n-are timp, altul n-are chef şi efectiv s-a tras la sorţi. Aşa
am ajuns să mă implic eu cu Irsay Miklos. A fost un moment interesant, care ne-a influenţat întreaga gândire şi viaţa. Pentru că până atunci duceam o viaţă fără griji şi, îmi cer scuze, nu intenţionez să supăr pe cineva, dar aşa a fost: nu mă interesa cât costă motorina, nimeni nu îmi spunea ce să fac, când să fac. Din punct de vedere financiar, îmi puteam permite foarte multe şi nu trebuia să dau socoteală nimănui din acest motiv. Şi vă dau un singur exemplu, ca să înţelegeţi: cineva a vrut să facă o crâşmă lângă noi şi am preferat să cumpăr respectiva casă. Nu ascund acest lucru.

Dar apoi lucrurile s-au schimbat. Oricum, sunt mulţi factori care ajută la formarea ta în viaţă, părinţii, profesorii, prietenii. După o anumită perioadă, vine vremea când trebuie şi tu să predai ceva. Pe mine m-a ajutat din această perspectivă experienţa de medic, iar ulterior nu am ezitat să îmi asum responsabilităţi în politică. Bunicul meu îmi spunea mereu că omul poate învăţa din orice toată viaţa. Iar acum cel mai mult îmi place să învăţ din ceea ce văd la oameni, din obiceiurile lor simple. Când călătoresc în oraşe străine, primul lucru pe care îmi place să îl vizitez sunt pieţele. Acolo îi văd pe comercianţi, văd cum se organizează ei şi pot să deduc multe lucruri despre locul respectiv.

O casă de vacanţă aveţi?
Da. Am cumpărat o casă, la ţară, lângă Sovata. Iniţial era vorba despre casa străbunicilor mei. Dar, în final, am ajuns să cumpăr casa unui străin. Am realizat că străbunicii au prea mulţi moştenitori şi, decât să mă târguiesc cu toată lumea, am ales o altă variantă. M-a atras locul pentru că nu există semnal la telefon acolo.

(Au întrebat Luminiţa Silea şi Cosmina Fernoagă)